ctrl-alt-delete.ro - Jurnal de corporatrist

Jurnal de corporatrist

Plouă și e frig. În biroul open-space cu zeci de persoane, instalația de aer condiționat decide că e prea cald și începe să bage aer rece. Trag o înjurătură și nu mă pot hotărî dacă să-mi iau geaca pe mine sau doar să-mi pun căciula. Fac o paralelă între amintirile celor mai bătrâni, care au prins comunismul și care povestesc despre cum scriau cu mănuși pe mână și situația care ar putea să se dezvolte la iarnă.

Ies în pauza de masă pentru a merge la bancă să-mi plătesc rata la apartamentul comunist cumpărat cu credit pe zeci de ani. Un fel de sclavie modernă, un lucru pentru care noi, corporatiștii, suntem arătați cu degetul și făcuți fraieri, sau căinați în direcția "bă, nasol, da' dacă sunteți proști, așa vă trebuie" de către cei care au primit loc de muncă și apartament de la stat. Plouă mărunt și hotărât, genul de ploaie care te bagă în casă și îți aprinde șemineul și televizorul. N-ai ce să vezi la televizor. Doar ultimele știri nasoale, că oricum numai alea au rating, fac audiență și țin poporul imbecilizat. Guvernul amână creșterea salariului minim. Guvernul dă o ordonanță de urgență pentru modificarea codului fiscal și trecerea contribuțiilor de la angajator la angajat. Guvernul... Pizda mă-sii de guvern! O adunătură de imbecili siniștri, ajunși acolo împinși de partidul pentru care au făcut donații și au lipit afișe la început de carieră.

Plouă mărunt și hotărât, iar eu ajung la bancă să dau birul lunar. În fiecare lună lucrez în primul rând pentru bancă. O domnișoară blondă, cu unghiile decorate cu tot felul de modele, mă ghicește că-s corporatist și mă întreabă: Rată? Dau din cap afirmativ, domnișoara oftează ușor și bate în taste cu unghiile "operă de artă". Semnez foaia de depunere și plec. Pe drumul către birou, doi colegi, un el și o ea, dau cu ochii de mine și încearcă discret să ascundă idila de birou. Ea își trage brațul de după mijlocul lui și se agață de brațul lui, încercând să rămână sub umbrelă, dar în același timp să-mi sugereze că e doar o ieșire între colegi în pauza de masă. Zâmbesc și-i salut. Ea îmi răspunde ascunzându-și cu greu nemulțumirea și aproape învinovățindu-mă că mă plimb și eu pe același trotuar tocmai atunci, iar el înclină capul și atât, având în vedere că pe el l-am salutat la birou, de dimineață.

Mă întorc la birou. Deblochez ecranul și mă întâmpină browserul uitat deschis pe un site de știri. Greșeală fatala. Dau pe un alt tab, care ține sesiunea de lucru. Site-ul de știri nu are oricum nicio știre bună. Știrile bune vin din logurile sesiunii de lucru: test 1 - passed, test 2 - passed, test 3 - passed, test 4 - failed - căcat! - test 5 - passed, test 6 - passed, test 7 - failed - muie pesede! - test 8 - passed, test 9 - passed si mai are de lucru. Îmi amintesc că azi nu am mâncat, așa că merg să reglez și problema asta. Decid că e vremea să mănânc și ceva sănătos, optez pentru o salată la pachet și mă îndrept spre local. La ora asta e destul de gol, comanda merge repede și ajung în bucătăria corporatistă, unde sper să fie aproape liber, pentru că liber nu e decât târziu, după prânz. Ochesc o masă liberă și mă așez. Sunt decanul de vârstă din bucătărie, sunt colegul ăla nou și tăcut, așa că nu mai prea sunt alți pretendenți la masa de șase locuri. Saluturi politicoase și urări de poftă bună plicticoase. Ceilalți discută cu voce tare, așa că vreau, nu vreau, știu ce discută. Am fost și eu în locul lor, am avut discuțiile astea cu colegii mei de atunci. Echipele s-au schimbat, colegii au plecat în alte companii multinaționale, unul-doi au plecat pe drumul propriu.

Termin de mâncat și arunc gunoiul selectiv: menajer la menajer, plastic la plastic și hârtie la hârtie. Corporate social responsibility, în țara în care regulile sunt de obicei pentru pulime. Mă întorc la sesiunea de lucru. Mai are de rulat câteva zeci de minute, așa că mă apuc să citesc tabul cu știrile. Prefer totuși niște teste picate, după nici un minut de lectură. Nu de alta, dar trebuie să-mi plătesc și facturile.