On clothes (and looks)
Posted on Monday, September 12. 2016 at 10:52
They say the clothes make the man. That's probably half true. You don't have to wear expensive clothes but you'll really want to dress to impress.
Clothes do make a difference, not just how you look, but also how you feel. Have you ever made this experiment: grow a week-old beard then put on a regular t-shirt, plain jeans and sneakers then look in the mirror? Chances are you don't like what you see. Especially if you have to deal with depression at the same time. But let's continue and shave the beard then put on the same t-shirt, jeans and sneakers. Look in the mirror again. Much better, huh? Great, now let's get to the next level: shirt and blazer.
With a shirt and blazer you can still have a day-old or two days old beard and still look good. Throw in a pair of matching shoes and look in the mirror again. Looking good? Great, now shave that beard and look in the mirror. There's the new you. Looking great? Feeling great? Thought so. I have been through it, and as a man dealing with almost lifelong depression, I can say that dressing smart is making things better, at least for morale. It's easy to look like a hobo when you just pick up whatever comes into your hand when opening the closet. You may say you don't care but once you see yourself in the mirror you acknowledge (deep inside at least) that you look awful.
I have not been writing since a long time and it feels quite awkward to do it again. The same goes with dressing more attractively, but once you start doing it again, it certainly feels better and at least for me it eases depression.
Things to do after installing Ubuntu on a desktop
Posted on Wednesday, August 19. 2015 at 18:20
You can find these on the Internet and there are plenty more. I will mention them here mostly because of my need to have them centralized someplace.
1. Edit /etc/sysctl.conf and at the bottom of the file add on 2 new lines: vm.swappiness=15 and vm.vfs_cache_pressure=50. You can play with these values until you get a good feeling of responsiveness from your system.
2. Install flashplugin-installer: sudo apt-get install flashplugin-installer
3. Edit /etc/samba/smb.conf and change the workgroup name so that all of your computers belong to the same workgroup.
4. Install the printer and scanner.
5. Install wine.
6. Change the theme to suit your needs or expectations (for example, to make Xubuntu look like Windows 7 check this out. May be old, but it's a start).
7. Customize the panel and whiskermenu.
8. Edit custom actions in Thunar: mount/unmount iso image, share/unshare folder via Samba, compute md5sum checksum and other
Fără titlu...
Posted on Tuesday, January 6. 2015 at 11:29
Fuck you, Google
Posted on Wednesday, September 24. 2014 at 10:44
Ca tot omu' aveam si eu niste albume pe Picasa. Cand le-am facut, aveam optiunea de a le partaja cu cineva. Daca nu le partajam, erau nepartajate si asa au ramas, pana intr-o zi cand...
...primesc o notificare pe Google+, cum ramasesem logat din te miri ce cauza: pozele tale au fost partajate in Street View sau asa ceva.
Stai un pic, adica partajate de catre cine? Care poze? Cand? Intru frumos in Google+, caut albumele cu poze partajate. Exceptand cele partajate explicit, care ramasesera asa, cele care pana atunci nu fusesera partajate deloc, erau pur si simplu publice.
Alooo, Google, se aude? Cand ti-am dat eu voie sa intri cu bocancii in viata mea? Apreciez chestiile gratuite si misto pe care mi le pui la dispozitie, stiu ca-ti bagi nasul prin datele mele si imi faci backup gazduit la NSA fara sa ma intrebi, dar totusi, cand am fost eu de acord sa-mi expun pozele miliardelor de utilizatori ai internetului?
Evident ca am dezactivat partajarea respectivelor albume. Pana la urma, pe lucrurile gratis platesti mai mult decat daca ai cumpara unele echivalente. Pretul celor gratis e ascuns undeva in spatele TOS-urilor si EULA-urilor.
Send mail from command line
Posted on Thursday, September 4. 2014 at 11:51
Stumbled upon this on an internet website: echo "The mail message" | /usr/bin/mail -s “The subject” user@example.com
Now I can have some information :)
Din drumul spre China, 17 martie 2014
Posted on Tuesday, March 18. 2014 at 21:23
De fiecare dată când plec, momentul zborului este unul în care mă desprind aproape complet de tot ceea ce se întâmplă acolo jos. Viața mea "de jos" e pusă cumva pe pauză și continuă sus, în tubul de metal care vâjâie constant până la destinație. Devin, într-un fel, o parte din avion, îi simt mișcările făcute în toate direcțiile.
De aici, de sus, totul pare mai mic, inclusiv grijile. Nu toate sunt așa, unele nu îmi dau pace nici acum, pentru că au apărut după ce m-am urcat în avion: oare am luat laptopul din tavă după controlul de securitate? Oare am uitat într-adevăr ceva sau e doar o părere?
Cărți n-am luat cu mine, exceptând manualul de chineză, dar de el nu am chef acum. Nici nu vreau să-l deranjez pe neamțul de lângă mine, care citește ziarul. Pur și simplu nu am chef să fac vreun efort, fizic sau intelectual. Deși sunt un tip comod, știu sigur că acum nu mi-e lene, ci e vorba de afurisita de astenie de primăvară. De asta prefer să scriu acum ceea ce îmi trece prin minte: e mult mai uşor ca să treacă mai repede timpul. Deja ne-a fost servită gustarea, un sendviș. Ba chiar au adunat și resturile.
Pentru prima dată de când plec, am avut un puternic sentiment contra acestei plecări. Timpul petrecut în avioane a început să îmi pară timp pierdut. E drept, acum pot să mă gândesc mai mult la proiectele personale. Pot să fac o retrospectivă a vieții personale sau a celei profesionale. Habar n-am... dacă vreau sau nu, eu scriu. Vreau să mă văd odată în avionul de Shanghai, să mănânc și să dorm. Dar până la Munchen mai e ceva de mers. Soarele apune încet îndărătul norilor de la orizont. Acum mă pot uita liniștit pe geam: soarele de un roșu aprins nu îmi mai jenează ochii.
Arunc din nou privirea spre pământ și realizez că de fapt coborâm spre destinație. Coborâm lent, spre bucuria sinusurilor mele care se revoltă de obicei atunci când coborârea este prea rapidă. Jos viața își urmează cursul: oamenii vin de la serviciu și se pregătesc de cină, apoi de o nouă zi. Eu voi ateriza în Shanghai cu avans de mai bine de jumătatea zilei. O noapte va fi comprimată cu o jumătate de zi. Va urma jet-lag-ul.
Zgomotul motoarelor se modifică și, înainte de a realiza ce se întâmplă, trenul de aterizare ia contact lin cu solul. Am aterizat. Închid.
Good news
Posted on Tuesday, December 10. 2013 at 13:15
It's already old news, but I'm glad it's being done.
Printer trouble with Debian Wheezy
Posted on Thursday, October 17. 2013 at 04:59
I'm kinda tired of Canonical trying to be some sort of Microsoft Corp. From the introduction of crappy Unity to switching to their own display server, Mir, I've had enough already. But that's not what this post is about.
Trouble is that, after installing the printer in Debian 7 (Wheezy), I had this error bugging me whenever I was trying to fiddle with the printer: "Option 'printer-resolution' has value '(unknown IPP tag)' and cannot be edited." Ironically, the solution makes use of Ubuntu packages. As it seems that the package python-cups is broken, you need to download the package "python-cups_1.9.62-0ubuntu1_i386.deb" from Ubuntu and then install it with "dpkg -i" command.
This will remove the annoying message. Hopefully Debian too will fix that.
Downtime
Posted on Friday, September 20. 2013 at 08:24
And again, my Inbox is filled with warnings from Google that its googlebot can't access my site. Damn right it can't, it was down! So after more than a year, I traded the RAID-ed Linux machine for my good ol' NSLU2. From the electricity bill's value, a little more than half was due to the server running 24/7. Router, switch and the machine itself would eat up a constant 48Wh. This might seem insignificant but it adds up when considering it's running non-stop, 720 hours per month, 8640 hours per year. That's 414.72kWh spent doing almost nothing, same as having the TV on year round, or never turning off the light in the server room (yes, I do have a place only for the hardware).
Traffic for this blog just doesn't justify the costs. Running my personal cloud doesn't justify the cost either. I can do both cheaper and also do it for free by using solar power, which is something I've always dreamed of. Data redundancy I need can be achieved also by regular, incremental backups. Downtime due to power failures is minimized by using an UPS. Downtime due to hardware failure is minimized by images of the operating system and having a machine ready to start as soon as the other is failing.
So I'm off to buy a solar panel. Not blindly, but after doing some math. It would be awful having too litlle power having to play with, should the NSLU2 be replaced. Stay tuned. I will keep the downtime to a minimum :)
Back again
Posted on Friday, August 2. 2013 at 08:11
Si-am mai trecut si printr-un downtime intermitent. Asta pentru ca am oprit UPS-ul si am reusit cumva sa blochez butonul "Power/Reset" in pozitia "apasat". Se pare ca electronica n-a fost de acord cu manevra asta, si bateria a dat ce-a putut pana n-a mai putut. Am reincarcat o baterie veche si pana acum rezultatul e multumitor, mult mai bun oricum decat cele doua pene nocturne de curent.
Sper ca harddiscurile sunt multumite acum.
Prin hatisurile legislatiei: cum sa schimbi proprietarul masinii (intre soti)
Posted on Monday, May 13. 2013 at 12:25
Daca vreodata o sa aveti nevoie in Romania sa treceti o masina de pe numele unui sot pe numele celuilalt sot, inarmati-va cu multa rabdare. Acest lucru este destul de complicat, si probabil procedurile difera de la un judet la altul. Informati-va la serviciul de inmatriculari, cereti informatii nu telefonic, ci pe mail sau prin fax. Vorba zboara, dar ceea ce e scris ramane scris.
Si-am scapat si de downtime-ul asta
Posted on Sunday, January 27. 2013 at 12:50
Ce sa-i faci, asa-i cand te incapatanezi sa iti gazduiesti singur blogul... Cateodata faci niste prostii de te miri cum le-ai putut face, insa uptime-ul are de suferit.
In urma cu ceva timp m-a mancat in dos - ca altfel nu pot sa spun - sa fac un upgrade sistemului de operare. Prima data m-am trezit cu un broadcast storm de netBIOS care a ingenunchiat totul. Dupa ce l-am rezolvat pe ala, am avut neplacuta surpriza sa aflu ca nu mai merge blogul. Dar nu mai vroia pur si simplu sa functioneze, orice i-as fi facut. 500 Internal Server Error FTW! WTF?!!
Am suspectat pe rand webserverul (ocazie cu care am facut curat in configuratie), apoi blogul insusi, apoi m-am resemnat si am zis ca asta e: instalez o noua versiune si gata. Evident ca pierdusem toate povestile mele, pe care nu le salvasem nicaieri. Bravo ma, prostovane! Ai 1T in RAID si 1.5T in harddiscuri pe USB si nu esti in stare de un backup. Insa facusem totusi un backup blogului vechi, just in case. Mai aveam macar baza de date, pe care am copiat-o peste noua instalare (evident, schimband cele necesare pentru a putea avea acces) cu speranta ca o sa am pur si simplu posturile vechi. Nu, nu functioneaza asa, ci cu 500 Internal Server Error! Evident, ca-n bancul cu ciobanul si ozeneul: "Mno, apoi sa nu-l bagi in pizda ma-sii?!" Deci baza de date e de vina. Pai hai sa verificam: instalam versiunea veche de ubuntu server, cu care blogul functiona, pe o alta masina si recuperam ce e de recuperat, ca baza de date nu o deschide niciun sqlite manager.
Vreo patru ore mai tarziu... ...cand speram ca voi tasta www.ctrl-alt-delete.ro si voi vedea vechiul blog, vad 500 Internal Server Error. Din nou, citam din bancul cu ciobanul si ozeneul: "Mno, apoi sa nu-l bagi in pizda ma-sii?!". Aha, deci baza de date e de vina. Hai s-o deschid pe cea noua cu un sqlite manager. Evident ca se deschide. Cea veche insa nu vrea sa se deschida, primesc o eroare pe care o caut cu Sfantul Google si ce gasesc? "Aceasta este o eroare cauzata de o baza de date creata din php cu sqlite 2. Solutia este sa convertiti baza de data la sqlite3 apoi sa o deschideti." Zis si facut: procur sqlite 2 si sqlite 3, apoi astept pana a doua zi, adica azi, ca sa fac conversia.
Cu inima stransa de emotii convertesc baza de date, conform acestui articol. Surpriza, dupa conversie sqlite managerul deschide baza de date. Modific si eu ceva pe ici, pe colo, prin partile esentiale, ca sa functioneze pe blogul actualizat, deschid browserul si tastez: www.ctrl-alt-delete.ro. Functioneaza! A mai fost nevoie sa schimb tema conform cu aceea pe care am selectat-o pentru blogul proaspat instalat, si iata ca pot sa scriu din nou!
"Meri la loc, loaza!" Ai scapat cu bine si de data asta!
Back online (again)!
Posted on Sunday, December 9. 2012 at 11:08
In the news: ctrl-alt-delete.ro was taken down because of a NetBIOS broadcast storm. Temporary fix: shutdown Samba services.
Nu ma pot abtine
Posted on Wednesday, November 14. 2012 at 08:03
Mda, am zis ca nu mai scriu, dar... nu ma pot abtine.
The end
Posted on Friday, November 2. 2012 at 16:53
N-am mai avut niciun spor sa scriu, desi de idei n-am dus lipsa. Nu-s deprimat, nu-s in pana de idei, dar pur si simplu imi e greu sa le exprim. Serialul "Cum ajuns in Emirate" si-a vazut moartea cu ochii, pentru ca mi-a fost greu sa scot cuvintele din tastatura. Am scris trei randuri si nu am mai putut scrie nimic. Ca de altfel si acum.
Asa ca ma opresc aici. Blogul va ramane, dar continut nou nu va mai exista. Multumesc tuturor celor care m-au citit.
THE END
eBook si DRM
Posted on Thursday, October 11. 2012 at 13:21
Imi place sa citesc si citesc cat de mult pot, daca am timp. Imi plac in mod special cartile despre istoria Romaniei, si aici un loc aparte il ocupa cele despre evenimentele din decembrie 1989 si despre regimul comunist.
Cumpar carti de cate ori gasesc ceva care imi place si in masura bugetului. Am gasit o carte care ma interesa in mod deosebit, dar datorita pretului editiei tiparite (undeva peste 50 de lei) am ales sa o cumpar in format electronic, pretul ei fiind la jumatate. Un alt motiv pentru care am ales sa o cumpar in acest format a fost faptul ca in editia tiparita, cu coperti cartonate, cartea cantareste ceva, si cum timpul este in zilele astea tot mai scurt, nu-mi permit sa car 700 de pagini dupa mine, sa le pot citi pana astept la dentist, spre exemplu. Un alt avantaj e ca in format electronic, o carte devine mai usor de luat in avion, unde restrictiile de greutate ale bagajului de mana nu-ti prea lasa la indemana optiunea de a cara dupa tine 700 de pagini intre doua coperti cartonate.
Asadar, am cumparat cartea. Surpriza a venit cand n-am putut sa o transfer pe telefonul meu, un Nokia N900, pentru ca nu poate citi formate Adobe DRM. Si totusi, am cumparat cartea, vreau sa o pot citi pe dispozitivul meu. Degeaba, Nokia N900 nu e suportat. O pot citi pe laptop si pe alte eBook Reader-e, dar nu pe Nokia N900. Telefonul nu apare listat la dispozitive compatibile. PDF-ul nu poate fi deschis nici cu un Adobe Reader clasic.
Solutia neortodoxa a fost indepartarea partii DRM din PDF-ul respectiv si transferul lui pe telefon. Desi s-ar incadra la copiere neautorizata, eu n-am de gand sa-l pun "la liber" pe undeva, din urmatoarele motive:
- am platit pentru respectiva carte
- facand PDF-ul disponibil pe internet, nu-l mai cumpara nimeni si editura pierde. In felul asta nu mai scoate si alte carti care poate m-ar interesa, deci pierd si eu.
- nici mie nu-mi convine sa-mi gasesc munca piratata pe net.
Asa ca, daca ati platit pentru un eBook incorsetat in DRM-uri si nu-l puteti folosi, scoateti DRM-ul dar nu distribuiti fisierul mai departe. Nu de alta, dar vreti sa mai existe editura, iar preturile cartilor in format electronic sa fie la un nivel accesibil.
Viitor de aur tara noastra are... NOT
Posted on Thursday, October 11. 2012 at 12:57
Costurile ascunse ale anului electoral 2012, realitatea zilelor noastre si viitorul
Desi am zis ca nu o sa zic nimic de politica pe ctrl-alt-delete.ro, ceea ce am vazut azi ma face sa incalc regula. Sa le luam pe rand... 1. Cresc taxele si impozitele, dar nu acum, ci la anul si nu cu 16%25 ci cu mai mult. Rezumat: statul nu mai are bani, ca un parlamentar costa, si banii pe care-i avem se duc pe porcarii. Din toate pierderile statului, vreo 27 de miliarde de euro reprezinta furturile alesilor. Si o sa mai piarda niste bani, asigurandu-le (daca le asigura) cazare in puscariile de lux.
2. Mai mult de jumatate din adolescenti cred ca era mai bine pe vremea comunismului. Asta pentru ca majoritatea adultilor sunt convinsi de asta. De ce? Simplu, pentru ca nu s-a schimbat nimic, s-a cosmetizat doar pe ici, pe colo, rezultand nici comunism, nici democratie, ci o anarhie tolerata si intretinuta. Manipularile de pe vremea comunistilor sunt aplicate cu succes in Romania si in ziua de azi. Parafrazandu-l pe Antonescu, "Intelectuali, va ordon: treceti granita! In Romania manelistica nu mai e de trait."
3. Studentii vor in continuare sa faca o facultate doar ca sa aiba o hartie in mana. Multi dintre ei nu vor avea doar o hartie, vor avea si altceva in mana, incompatibil cu hartia. Tara te vrea prost, tinere! Nu te lasa, educa-te si emigreaza!
Da, asta e situatia. Dupa 23 de ani (anul acesta) de la evenimentele din decembrie 1989 (ca revolutie a fost numai pana a plecat Ceausescu), suntem cam tot pe-acolo, insa mai indatorati cu vreo cateva zeci de miliarde de euro, mai prosti si mai lenesi.
ctrl-alt-delete.ro, pexalul si inundatia
Posted on Tuesday, October 9. 2012 at 14:32
Dupa un downtime record, care a inceput undeva in 13 sau 14 august, am reusit sa repun in functiune ctrl-alt-delete.ro. Dar sa dam un pic timpul inapoi, in luna august, cand, proaspat casatorit si aflat in luna de miere, primesc un telefon de pe un numar pe care nu-l cunosteam.
Pentru ca ma aflam peste granita, am fost tentat sa nu raspund, insa am facut-o. La celalalt capat al firului, acoperit de un zgomot de fond si de semnalul slab pe care-l aveam in locul respectiv, se afla Cristi, vecinul meu de palier, care m-a anuntat ca pe peretele apartamentului meu curge apa de la vecinul de deasupra. Beton. Dau telefon unde puteam, adica la sora-mea, si o pun in stare de alerta: mergi cand poti, cum poti, si vezi care-i treaba. Telefonul asta a generat anularea unei programari la cosmetica, dar ce stiam eu, care eram plecat din tara de aproape o luna? Sora-mea l-a pus in alerta pe tata, care a condus 200 km ca sa vina sa constate faptul ca, vorba vine, era crapat un furtun flexibil in apartamentul de vizavi, dupa cum spusese proprietarul. Usor dezamagit, tata imi da vestea ca s-a schimbat flexibilul, s-a dat drumul la apa si nu mai curge, dar au ramas peretii patati. Serverul era ok.
Spre seara... ...tata revine cu un telefon si imi spune ca de fapt problema e mai groasa, ca la catva timp dupa schimbarea furtunului flexibil de la chiuveta a inceput sa picure din nou, dar sa nu-mi fac probleme, ca rezolva el. Dupa ce mai inainte de asta pierdusem si regasisem aparatul foto intr-un autobuz, inundatia mai lipsea. In sinea mea, imi ziceam ca o sa apelez la asigurarea pe locuinta (nu aia de la stat, ca aia e apa de ploaie) si ca totul va fi bine, ala de sus va fi pus la plata si in maxim o saptamana totul se va incheia. Solutia temporara a fost sa se inchida apa pe coloana, pana venim din luna de miere, adica peste doua zile.
Storsi de pataniile de peste granita din ultimele zile si de drumul continuu de 12 ore pana in tara, care ar fi putut fi de 11 ore daca nu s-ar fi prostit GPS-ul in Ungaria, ne trezim dimineata la ora 9 in zgomot de ciocan si dalta, apoi cu un telefon de la proprietarul de deasupra, care venise pregatit sa-si sparga in sfarsit gresia sub care ingropase pexalul. Sceptic, si suparat nevoie mare ca trebuie sa sparga (deh, eu l-am pus sa ingroape pexal sub gresie?), declara ca a doua zi o sa vina cu un mester ca sa inlocuiasca teava fisurata si sa faca de data asta lucrarea in cupru, sa nu mai existe surprize. I-am propus ca daca tot schimba, atunci sa schimbe pana la mine, unde tot el schimbase si inainte tevile de otel cu pexal, pentru ca fostul proprietar de dinainte de mine nu a avut sau nu a vrut sa dea banii pe pexal. Omul a stat un pic pe ganduri apoi a fost de acord (if at first you don't succeed, try again) si ne-am apucat de treaba. Mesterul a spart gresia, apoi a spart si tavanul ca sa scoata teava fisurata, apoi sa o inlocuiasca cu teava de cupru. Atunci am oprit serverul si am scos toate echipamentele din debara, unde era deja zona de razboi.
Long story short, a inlocuit in doua zile(!) doua tevi din pexal cu tevi din cupru, pe care am platit si eu cota parte a tevilor care treceau pe la mine. Aici sunt doua aspecte: 1) fiind teava comuna pentru coloana lucrarea trebuia platita de toti cei deserviti de coloana respectiva sau 2) fiind teava pe care el a inlocuit-o din proprie initiativa si fara consultarea celorlalti deserviti de coloana afectata, trebuia sa plateasca el. De zugravit nici nu a mai fost vorba, omul socotindu-se chit cu mine pentru ca nu mi-a cerut manopera, desi ma oferisem sa-i platesc cota mea parte de manopera, iar el sa-mi zugraveasca debaraua, camara din bucatarie si o parte din tavanul holului si al bucatariei, ca doar tevile lui provocasera inundatia, desi erau parte comuna. El in schimb se socotea nevinovat, ba mai mult, mi-a spus ca a dat dovada de intelegere(!) fata de mine. Adica s-o luam asa: eu schimb niste tevi comune fara acordul celor de deasupra mea, pun niste tevi care crapa dupa cativa ani, apoi schimb tevile si spun ca nu e vina mea, ba mai mult, am dat dovada de intelegere fata de ala caruia tevile alea i-au cauzat distrugerea partiala a zugravelii din apartament. A, si nu-i astup gaura din tavan, eu pun niste spuma poliuretanica, apoi celalalt sa se descurce cum poate. Ce daca in timpul lucrarii i-am umplut casa de moloz si de apa reziduala de pe coloana, pe langa inundatia initiala.
Bilantul operatiunii: vreo 250 de lei tevile si alte materiale, downtime din august pana in octombrie. Manopera a ramas drept compensatie pentru pagubele provocate, cred. Ulterior, am mai stat trei saptamani sa se usuce zidurile si inca o luna ca sa imi gasesc timp sa zugravesc (deh, munca de corporatist pana la ora 18, apoi alte treburi casnice de facut neaparat). Serverul si-a gasit si el loc in alta parte a debaralei si se pare ca pana la urma e intact, s-a uscat si functioneaza. Doar un ventilator e mai zgomotos un pic, dar nu tare.
A venit vremea...
Posted on Tuesday, July 17. 2012 at 08:45
...plecarii. De ce? De aia. De aialalti. De tot.
Mereu actual
Latest exam
Posted on Friday, June 8. 2012 at 07:34
I finished school about seven years ago. Back then I started to get a MS in Telecom but although I've passed my 1st semester with flying colors I could not continue anymore. Some years later here I am studying again for another exam, which I passed today.
It doesn't matter what exam it was, but the truth is that I've forgotten how to prepare for an exam. So there I was a few weeks ago, looking at the paper which said "FAILED" and not realizing what really happened. I took a second attempt (after reading on some more and preparing the same exam again). This time I passed. But even so, I came to the conclusion that I forgot how to study.
Lighttpd with virtual hosts and subdomains
Posted on Friday, June 1. 2012 at 14:12
I set up this domain a while ago and I preferred to use lighttpd as web server. Why? Maybe for personal reasons: it was used on my NSLU2 and I found it pretty straightforward to configure.
At the beginning I set it up to setup both ctrl-alt-delete.ro and www.ctrl-alt-delete.ro to resolve to the same address. I did not need a(nother) subdomain, but as always in life, things change. Here I was scratching my head and wondering how to add the subdomain "test" to ctrl-alt-delete.ro while not changing anything in the way www.ctrl-alt-delete.ro and ctrl-alt-delete.ro worked. I googled for a solution and came up on something like this:
$HTTP["host"] =~ "(.*?\.)?test\.ctrl-alt-delete\.ro" {
server.document-root = "/path/to/ctrl-alt-delete.ro/test/"
accesslog.filename = "/var/log/lighttpd/test.log"
}
$HTTP["host"] =~ "(.*?\.)?test\.ctrl-alt-delete\.ro" {
simple-vhost.document-root = "/path/to/ctrl-alt-delete.ro/test/"
accesslog.filename = "/var/log/lighttpd/test.log"
}
Experimente cu becuri economice
Posted on Tuesday, July 17. 2012 at 08:51
Becurile economice au inceput sa fie tot mai mult prezente in viata de zi cu zi. Trecem peste motivele aparitiei lor, si ajungem direct la un lucru care se intampla in practica: aceste becuri economice se "ard". Si o sa vedem in ce fel, in cele ce urmeaza.
In primul rand, un pic despre constructia acestor becuri economice. Fara a avea pretentia folosirii termenilor exacti, aceste becuri economice sunt de fapt niste "neoane" la scara redusa. Stim cu totii cum arata tuburile fluorescente din birouri sau popular spus, "neoane". Pana la urma, asta sunt si becurile economice: niste tuburi fluorescente compacte, de unde si denumirea CFL (compact fluorescent lights).
Acum ca stim ce sunt, sa vedem cum e alcatuit un bec economic. La fel ca si clasicele "neoane", becurile economice emit lumina pe baza descarcarii electrice intr-o atmosfera de gaz ionizat, dupa care vaporii de mercur cauzeaza fosforul depus pe peretii tubului sa lumineze. Pentru a produce si intretine descarcarea electrica, e nevoie de un balast care ridica tensiunea la o valoare necesara declansarii descarcarii electrice, apoi mentine un curent electric care e suficient pentru a intretine descarcarea, pentru ca tubul sa dea lumina. Pentru generarea tensiunii inalte, mai e nevoie de "starter", care in forma clasica este o lampa mica, cu descarcare in gaz si care contine un intrerupator cu bimetal. Modul de functionare e un pic mai elaborat de atat si nu insist in privinta lui. Pentru becurile economice, rolul starterului si al balastului este preluat de un montaj electronic, care initializeaza descarcarea electrica, apoi o intretine.
Am avut curiozitatea intr-o zi de a "autopsia" un asemenea bec economic care incetase sa functioneze. Fie filamentele tubului se intrerupsesera, fie balastul electronic se defectase. Am desfacut carcasa cu un bomfaier si cu o dalta, dar cu grija ca sa nu sparg tubul (contine mercur, care este toxic!) sau sa avariez montajul electronic. Surpriza a fost existenta unei sigurante fuzibile miniatura camuflata pe unul dintre firele de alimentare, pe care am taiat-o cu patentul in incercarea mea de a elibera cablajul din locul lui. Cele doua pereche de filamente le-am dezlipit de la locul lor de pe cablaj, notand de unde au fost desprinse. Oricum, pe cablajul acesta locurile respective erau notate de la 1 la 4, iar alimentarea de la reteaua de curent alternativ era notata cu 5 si 6, incat a fost usor la final sa-l pun la loc.
Dupa ce am scos partea electronica din bec, am lipit un cablu de alimentare cu stecher in punctele in care fusese anterior conectat fasungul becului, apoi am pus la loc filamentele tubului. Cu MARE ATENTIE, am bagat stecherul in priza. Ma asteptam in cel mai rau caz la o flama si la decuplarea sigurantelor automate de la tablou, ori sa iasa fum din partea electronica. Nu s-a intamplat nici una, nici alta, ci s-a aprins pur si simplu becul.
Teoretic as fi putut sa reasamblez becul si sa-l refolosesc, insa prin interventia mea am eliminat siguranta fuzibila si am spart carcasa de plastic, asa ca refolosirea ar fi insemnat o improvizatie, deci m-am multumit sa refolosesc tubul pentru un alt proiect pe care il voi descrie ulterior, dupa ce il voi realiza (lampa solara automata, cu convertor de inalta tensiune, pentru care am deja cele necesare si mai trebuie sa le pun cap la cap).
Toate informatiile prezentate sunt doar cu titlu informativ. Punerea lor in practica o faceti pe propria raspundere.
mda... (2)
Posted on Tuesday, May 15. 2012 at 12:10
Da, dupa cum ziceam ma gandeam sa inchid blogul. Si totusi, de ce nu-l inchid? Nu-l inchid pentru ca:
- inca n-am terminat tot ce aveam de spus si nu am dat tot ce puteam sa dau;
- imi place sa recitesc ceea ce am scris cu ceva timp in urma;
- ma ajuta sa imi dau seama de unde am plecat si unde am ajuns;
- faptul ca-l gazduiesc la mine acasa ma determina sa invat mai mult despre administrarea de Linux (acum ma ocup cu iptables si e al naibii de distractiv si inca mi se pare greu. Sidenote: sotia mea nu e prea incantata cand ma vede butonand)
- mai am de scris articolul despre becurile economice :P
mda...
Posted on Friday, April 27. 2012 at 14:25
N-am mai scris nimic pe aici. Nici n-am mai avut chef sa scriu, nici timp. Bine, as fi putut sa-mi fac timp, dar n-am avut chef sa-mi fac timp ca sa scriu. Si de cate ori am incercat sa scriu - iar asta s-a intamplat de muuuulte ori - am inchis pur si simplu browserul dupa ce am terminat de scris. Da, constient, voluntar, cum vreti. Probabil o sa inchid si blogul pentru ca nu isi mai justifica existenta.
Noapte buna si 1 mai fericit!
New home... finally!
Posted on Tuesday, February 21. 2012 at 10:03
It was about time! Ctrl-Alt-Delete.ro is finally in its new "home". After more than a year things have started to change and now the technical details are being solved one by one. So, this means goodbye Linksys NSLU2. It was a pleasant experience and now it's time to move on. However this won't be the end for this small and smart device. Not at all. It will continue to serve it purpose as a low power device to connect two remote sites via VPN.
A inviat mortul!
Posted on Wednesday, January 25. 2012 at 20:37
Din fericire, asa cum s-a intamplat si cu routerul, si N900-le meu a inviat din morti. La propriu. Dupa ce nu a mai pornit, ramanand la ecranul de boot in ciuda resoftarii pe care am facut-o cu flasher-ul pentru Windows, dupa ce a stat "la reparat" pana in ianuarie cand l-am luat inapoi cu verdictul "mort de-a binelea", am reusit sa-l resuscitez. Nu stiu ce a facut cel care l-a tinut la reparat, ce a incercat si ce nu, dar presupun ca in incercarile lui de a-l resuscita, a rescris registrul care continea valoarea maxima a contorului de reboot. In felul asta, telefonul a putut sa porneasca si ar fi pornit daca bootloaderul ar fi fost OK, ceea ce presupun ca nu a fost.
Partea interesanta a fost ca, odata conectat prin USB la Debian-ul din dotare am reusit sa vad partitia cu datele. Era intacta si primul lucru pe care l-am facut a fost o imagine bit-cu-bit a acestei partitii, in caz ca reflashing-ul avea sa-l faca praf si sa nu mai porneasca. Probabil ca as fi putut avea in felul asta acces la contacte. Daca nu, macar pozele si filmele le-as fi recuperat, oricum. Dar n-a fost nevoie de aceasta imagine pentru ca dupa ce am considerat ca bateria s-a incarcat suficient de mult ca sa permita resoftarea, am instalat flasher-ul sub Debian, am descarcat firmware-ul oficial si am pornit pe calea care mi s-a parut fara intoarcere. A fost un moment "acum ori niciodata". Imi facusem deja planuri in privinta achizitionarii unui nou telefon (in acel moment ma hotarasem la Samsung Galaxy Wonder), imi facusem deja planuri in privinta apelarii la fondul de urgenta pentru achizitionarea telefonului si ma gandeam ca in ciuda faptului ca este de ceva timp un telefon cam invechit, functionalitatea lui imi parea greu de inlocuit. Ma gandeam ca asta e, ce-am avut si ce-am pierdut, o sa ma adaptez la noul telefon si gata. Doar ar fi fost un telefon nou, cu sistem de operare Android, care avea si camera foto cu blitz, si suficienta memorie, si rezolutia ecranului buna, si putere de procesare mai mare decat N900.
Dupa reflash telefonul a repornit si a durat mai mult de un minut si jumatate ca sa porneasca. Fiecare pornire dura cel putin un minut si telefonul se restarta. Instalarea update-ului de sistem de operare nu a rezolvat problema, insa instalarea update-ului de securitate a facut-o. Apoi am inceput sa instalez aplicatiile pe care imi aduceam aminte ca le-am avut. Acest lucru continua si acum, pe masura ce am nevoie de diverse aplicatii. In prezent nu functioneaza radio-ul FM, conexiunea OpenVPN si clientul de SSH.
Va urma...
N-a fost niciodata mai adevarat decat acum...
Posted on Tuesday, January 24. 2012 at 15:01
...bancul acela aparut la nici cativa ani de la Revolutie. Doi cetateni discuta la un pahar de tuica.
- Auzi mai Ioane, oare e mai bine acum sau era mai bine pe vremea lui Ceausescu?
- Apai mai Gheorghe, sa stii ca era mai bine pe vremea lui Ceausescu.
- Cum asa, ma?
- Vezi tu, pe atunci il injuram numai pe unul.
Romania, pur si simplu surprinzatoare... totusi
Posted on Thursday, December 22. 2011 at 08:53
Cu ceva timp in urma povesteam despre comanda carcasei mini-ITX care ajunsese la alt pret. Si totusi... oamenii au aplicat un discount care nu a aparut pe comanda. Cand mi s-a facut factura am fost placut surprins sa descopar un "discount Black Friday", cu toate ca facusem comanda inaintea acestei date. Astfel, pretul carcasei a ajuns la 269 lei. Deci, se poate si in Romania!
Ctrl-Alt-Delete
Posted on Thursday, December 15. 2011 at 15:25
Din nou. De data asta pentru ca mi-a murit telefonul. Dupa nici un an de cand am fost cei mai buni prieteni si a fost ochii si memoria mea, Nokia N900-le meu a decedat. Din pacate nu aveam backup. Abia reusisem sa-mi pun contactele in ordine si ma gandeam sa-mi fac si un backup, dar n-am mai apucat. In Rusia mi-a dat de inteles ca nu se simte prea bine, dar l-am ignorat. Ma gandeam ca a avut cateva toane si reseturile pe care le-a manifestat au fost ceva temporar.
Resoftarea n-a avut niciun efect, pur si simplu telefonul refuza sa mai porneasca si consuma bateria incercand sa boot-eze. Pierderi: aproximativ 1GB de poze si filme din ultimii doi ani (inclusiv cele transferate din vechiul telefon), toate contactele si aplicatiile, inclusiv cele platite(navigatia pentru US si Documents To Go). Am mai pierdut si ceva neuroni, desi am zis ca nu ma mai stresez, orice-ar fi. Pe de-o parte, orice se intampla cu un motiv, asa ca pana acum am tras urmatoarele concluzii:
1. Backup. Orice mediu de stocare se defecteaza la un moment dat. Nu se pune problema "daca", ci "cand". Daca momentul respectiv te-a prins "in fundul gol", n-are rost sa te agiti, sa te stresezi, vina iti apartine si foarte posibil sa nu mai poti face nimic.
2. Backup. De cate ori e necesar, cand ai adaugat poze, filme, contacte, cand faci un update de soft. Pierzi poate 95%25 din ce aveai. Fara backup pierzi 100%25
3. Backup. Pentru linistea ta sufleteasca, e important sa stii ca daca telefonul moare, daca il pierzi sau iti este furat, undeva exista o copie a datelor tale. E bine sa o securizezi, ca sa fii sigur ca doar tu o poti accesa, chiar daca iti este furat telefonul.
In momentul de fata, ctrl-alt-delete.ro "domiciliaza" de doi ani pe un HDD Samsung SpinPoint F3. Nu exista niciun backup si daca acest HDD ar ceda, s-ar pierde tot ce este scris aici. Asta pentru ca un sistem cu 1x1TB in RAID1 sta degeaba, nici macar pornit. Ma duc sa-mi fac backup.
România, pur și simplu surprinzătoare... NOT!
Posted on Wednesday, November 23. 2011 at 19:37
Două întâmplări mi-au tulburat viața și așa prea liniștită din ultima vreme, ambele povestite mai jos.
Numărul 1 sau carcasa mini-ITX
Am avut nevoie de o carcasa mini-ITX și am pus ochii pe una dintr-un mare magazin online românesc, specializat în IT. Odată cu ea am comandat și o sursă de alimentare. M-am cam hazardat în a le combina pe cele două, dar judecând după dimensiunile carcasei și ale sursei, am riscat.
După câteva zile m-am trezit cu un telefon de la un reprezentant de vânzări al respectivului magazin, care mă înștiința de faptul că nu au carcasa pe stoc și că în plus nu se potrivește cu sursa aleasă. ”Un punct în plus pentru ei” am gândit la momentul respectiv. În urma discuției despre carcasă și sursă, mi-am exprimat dorința de a comanda o alta carcasa mini-ITX cu tot cu sursă, pentru a evita să fiu pus în situația de a nu putea să le ”împerechez” pe cele două. Prin urmare iată-mă căutând carcasa pe care o văzusem din întâmplare și se potrivea cerințelor mele (două nișe de 3,5 țoli pentru a pune două discuri în RAID 1). Costa un pic mai mult decât sursa și carcasa pe care le alesesem anterior, dar pentru diferența de 20-30 de lei merita să am certitudinea că sursa de alimentare se potrivește fizic în carcasă. După încercarea de a bricola o carcasă potrivită pentru proiectul meu, folosind o veche carcasă a unui workstation HP, m-am convins că doar am pierdut timpul încercând să adaptez placa de bază mini-ITX la formatul particular al carcasei HP: noi găuri pentru șuruburi, tăiat cu flexul pentru a face loc filler-ului cu decupări pentru porturile VGA/USB/sunet, totul pentru a constata apoi că butonul de pornire are cablul prea scurt și nu ajunge pe placă nici măcar pe aproape de poziția pinilor sau că porturile audio frontale necesită prelungirea cablurilor și rearanjarea pinilor în conectori.
Revenind la carcasă, o găsesc pe site și îi comunic reprezentantului de vânzări de la celălalt capăt al firului că vreau carcasa respectivă în locul carcasei și sursei comandate anterior. Pentru că el nu o găsea, îi spun și prețul: 299 de lei. El îmi spune că durează până când ajunge carcasa la ei, eu îi răspund că nu am nimic împotrivă, dar să-mi spună cât trebuie să aștept. Primesc un termen evaziv (20-30 de zile) și nu zic nimic, omul îmi modifică amabil comanda, ne salutăm și uit de carcasă până ieri, când mă sună un alt reprezentant vânzări ca să-mi spună că o să ajungă carcasa pe 1 decembrie. Mhmmm, fix pe 1 decembrie, cu alte cuvinte pe 5 decembrie, că 1 e liber, 2 e vineri, iar 3 și 4 e weekend. Dar nicio problemă, că pe 2 eu sunt liber și o sa aibă timp să stea în depozit până luni. Toată tărășenia cu ultimul telefon se petrecea în pauza de masa, pe drumul către birou, așa că odată ajuns intru pe net și mă duc glonț la comanda mea, pe site-ul magazinului respectiv.
Surpriză! Carcasa nu mai costa 299 de lei, ci 329 de lei! Așa, brusc, din punctul meu de vedere, care nu verificasem comanda după modificare. Tot brusc, îmi vine în minte replica finală din bancul cu ciobanul și OZN-ul: ”Mno, ș-apăi să nu-l bagi în pizda mă-sii?!” după care celebrul proverb românesc ”Hoțul neprins e negustor cinstit”.
Și acum, nedumeririle mele:
1. Era greu să fiu prevenit la modificarea comenzii că prețul poate fi altul și să fiu întrebat dacă sunt de acord?
2. Era greu să fiu înștiințat ulterior că prețul la importator sau în altă parte s-a modificat?
3. E greu să renunțăm în România la mentalitatea ”clientul nostru, fraierul nostru?”
4. Ce-ar fi să le spun ”mulțumesc, nu mai am nevoie” când mă sună să mă duc la sediul lor după carcasă?
Numărul 2 sau ceața din capul poștașilor
Încă de dinainte de ”Octombrie Roșu” s-a petrecut un fapt aparent banal: în cutia mea poștală ajungea corespondența unei firme, aparent înregistrată la adresa mea. Primul șoc a fost să văd o factură de la Vodafone venită pe adresa mea, dar pentru o firmă al cărei nume îl voi trece sub anonimat. M-am uitat mai atent și am văzut că pe adresă nu apare scara. Eu stau în scara A, firma are sediul in scara B. Aceasta e singura diferență între adrese.
Convins fiind ca erori se mai întâmplă și poștașii sunt și ei oameni, am dus plicul în scara vecină și l-am plasat în cutia poștală care aproape dădea pe dinafară de câte plicuri avea în ea. A trecut o lună și am primit din nou factura firmei în cutia mea poștală, prin urmare am mai făcut încă o faptă bună și i-am sunat pe cei de la Vodafone, am fost plimbat în două locuri (virtual, cu numărul de telefon la care trebuia să sun) și am îndreptat și eroarea adresei. Luna următoare factura era tot la mine în cutia poștală. Am luat-o și am dus-o la scara B. Luna următoare (ați ghicit!) factura era la mine în cutia poștală. Prin urmare m-am săturat să fac pe poștașul, am luat-o și am pus-o la un loc cu ”junk mail-ul”, adica ofertele hypermarketurilor, și mi-am văzut de treaba mea. După câteva zile văd în cutia poștală un plic. Deschid ușița și-mi aduc aminte ca am încheiat socotelile cu UPC acum vreo 3-4 ani. Eram pe punctul de a-i suna sa-i iau un pic la mișto, când citesc adresa: ”..., scara B, ap...”. În momentul acela cred că aveam tensiunea 200 și dacă era vreun poștaș lângă mine ajungeam subiect de știrile de la ora 17. Am aruncat plicul ăla cu năduf pe jos, m-am calmat și mi-am văzut de treabă.
La începutul lunii octombrie, înainte de a pleca în Rusia, am întârziat la serviciu într-o zi mai puțin ca de obicei și am dat nas în nas cu un poștaș. Sau un curier? L-a trădat șnurul cu brandul firmei, așa că l-am luat la întrebări, ceva de genul:
-De ce nu vă uitați cu atenție când băgați o scrisoare în cutie? M-am săturat să primesc facturile altora.
-Cum adica?
-Domnucă dragă, asta-i scara A. Factura pe care tocmai vroiai să o lași la mine-n cutie e de la scara B.
-Păi dacă nu scrie în adresă, eu ce sa fac?
-Chiar nu scrie? Eu zic să te uiți mai bine.
Nu vă spun ce moacă a făcut când a văzut că scrie scara B. S-a scuzat, și de atunci facturile Vodafone ale firmei din scara B n-au mai ajuns la mine.
O lună și ceva mai târziu, după ce am revenit în țară, am constatat că în cutia mea poștală se cuibărise o familie de plicuri. Dintre astea, unul singur îmi aparținea. Restul erau ale nenorocitei de firme de la SCARA B!!! Ca să îmi urce tensiunea dincolo de 200, celelalte două plicuri care îmi aparțineau erau PE CUTIILE POȘTALE, laolaltă cu PLIANTELE HYPERMARKETURILOR și cu alte plicuri ale unor chiriași demult mutați din bloc! Nu mai spun că aveam în cutie o scrisoare de la creditori (ce altceva ar putea să însemne Credit Express?) și două facturi de la UPC, pe care le-am pus lângă ”junk mail”. Toate, dar TOATE adresele de pe plicurile alea ale firmei au în conținutul adresei ”scara B”. Toate, dar TOATE adresele de pe plicurile alea ale mele au în conținutul adresei ”scara A”. Cât de cretin poți să fii ca să confunzi de atâtea ori litera B cu litera A? Cât de neatent poți să fii ca să nu vezi că la aceeași adresă (vorba vine, că ar trebui să poți deosebi B de A!) sunt o firmă și o persoană fizică, ale căror nume n-au nimic în comun?
Mâine mă duc peste oficiul Poștei Române de care aparțin și peste firma de curierat numită TCEp[r]ost, să le explic că serviciile lor sunt de căcat (aici a fost un cuvânt mai blând, dar pe care nu-l merită) și să le spun că le plătesc eu consultația oftalmologică și evaluarea psihologică a angajaților, dacă ei nu-s în stare să o facă, iar pentru suma potrivită le pot face și un training de livrare a corespondenței la adresa exactă, după care le facturez serviciul de aducere a corespondenței de la adresa mea la adresa de pe plic. Prin urmare o să fim chit, iar eu o să primesc pe viitor corespondența MEA, nu și pe a vecinilor.
P.S. n-am desfăcut niciun plic din cele primite, nu mă interesează facturile sau scrisorile altora.
Octombrie Rosu (partea a 11-a)
Posted on Friday, November 4. 2011 at 21:42
Luni aveam sa aflam ca va trebui sa ne mutam: D. pleaca la Rostov iar M. nu are masina si locuieste mai departe de sediul firmei, asa ca eu cu C. ne vom muta cu el. Mutarea are avantajele ei, printre care faptul ca vom plati 1500 de ruble pe noapte si fiecare va avea camera lui, asa ca acceptam. Eu sunt un pic reticent, mai ales cand vad apartamentul mic si in care era cam frig. Prima noapte am petrecut-o cu fleece-ul infasurat pe cap. In zilele urmatoare insa, vremea s-a racit si caloriferele mari instalate in fiecare camera au inceput sa dea caldura, la inceput cu timiditate, apoi din ce in ce mai hotarat.
Zilele au inceput din nou sa fie incarcate de ceea ce aveam de facut, s-a instalat din nou rutina, scuturata numai de sambata lucrata si de doua zile in care am stat peste program. Singura schimbare a fost ca am inceput sa luam masa la restaurantul Yoha din apropiere, in loc de cantina firmei cum facusem pana acum. Atat C., cat si subsemnatul, a avut probleme cu mancarea de acolo, lasandu-se cu greturi si pana la urma cu acelasi sentiment ca si pentru cantina de acasa, adica „numai daca n-ai alte optiuni”. Pana la urma cantina de acasa nu-i chiar asa rea, tinand cont ca de-acolo am avut de doua ori probleme in decurs de sase ani. Weekendul urmator nu am lucrat nimic, am dormit toti pe rupte, exceptand iesirea de vineri seara, in care am fost in club cu A., D., unul dintre rusi: N., si niste prieteni de-ai lui. Pana la urma am ramas doar eu, A., D. si N. pana aproape de ora 4. Am facut cateva poze, din pacate cu telefonul. Per total, m-am simtit bine, doar ca am inceput sa resimt dorul de casa. Incerc sa sun zilnic. La serviciu lucrurile incep sa mearga din nou prost, din cauza lipsei de echipamente. Testele pe care vrem sa le facem nu sunt suportate de hardware-ul existent, asa ca le amanam, contand pe o data fixa a livrarii echipamentelor comandate deja de cateva saptamani. O iritare surda pluteste in aer. Ca in orice proiect, si aici incep sa apara probleme, si cand vezi in jurul tau concurenta cum forfoteste si sunt prezenti peste tot, imaginatia o ia razna la gandul ca ei au avansat si noi nu. Faptul ca avem un singur echipament operational si probleme cu restul, ori poate si rea vointa concurentei, da nastere unui zvon conform caruia echipamentele si solutia noastra sunt primitive. Clientul insusi ne intreaba daca este adevarat, ca sa reduca lista de teste. I se raspunde diplomatic ca a fost victima unei dezinformari, dupa care se asteapta plecarea lui pentru a putea da frau liber sirului de injuraturi, unele inventate pe loc, ca o combinatie intre cele din limba rusa si cele din limba romana.
Intre timp testele din Rostov merg relativ bine iar clientul este multumit. Incepem sa recuperam din handicap si moralul creste. Viza lui L. expira si acesta se intoarce acasa. Eu ma uit in calendar si insemn din nou AMR-ul. E nevoie sa raman, incepem sa nu mai avem oameni, intrucat fie le expira vizele, fie atat le-a fost rolul. In acest moment simt ca ma chinui sa mentin o relatie la distanta, fapt care imi aduce aminte de plecarile in China si US. Incerc sa fiu prezent prin telefon si mail, dar ma straduiesc prea mult. Probabil modul meu de a pune intrebari e unul foarte inchizitor. Asta ma supara si incep sa urasc faptul ca mereu se intampla sa plec in cele mai inoportune momente, adica imediat dupa ce am cunoscut pe cineva si relatia nu are timp sa se sedimenteze.
Incerc sa imi canalizez energia catre ceea ce avem de lucru, dar pentru ca traversam o perioada mai relaxata din punct de vedere al volumului de munca, nu prea reusesc. Dau telefoane si probabil nu realizez ca de fapt am intrat pe teren instabil. Venirea echipamentelor si continuarea lucrului intr-un regim mai alert, impus de termenele limita, nu imi abate gandul de la situatia creata, ba dimpotriva. Incep sa devin tot mai necomunicativ, facand ceea ce am de facut adancit in ganduri, dar totusi cautand sa imi duc la indeplinire sarcinile de serviciu fara ca sa dau chix pe undeva si sa adaug si asta la lista de suparari. M. si C. realizeaza ca nu e ceva in ordine pentru ca nu mai percutez la glume si fiecare abordeaza situatia in stil propriu: C. face glume pe tema asta, M. ia lucrurile in serios si-mi spune sa-mi vad de treaba pentru ca despre orice-ar fi vorba, lucrurile se vor lamuri cand ajung acasa. Simt ca anul asta mi-a ajuns cat am fost plecat. Incerc sa raman optimist si continui sa planific excursia la Brasov. E unul din ritualurile mele: dupa ce revin in tara merg undeva intr-un weekend. Pentru asta, insa, am nevoie de cauciucuri de iarna si pana una, alta, in tara s-au scumpit, asa ca pun si de-un drum in Ungaria vecina. Ma gandesc la masina mea care se odihneste din fericire intr-un garaj. Abia astept sa ma vad din nou la volan. „Imi imaginez drumul, ploaia si frigul de afara, apoi caldura din masina. Imi imaginez conversatia cu ea, care sta pe scaunul din dreapta si se uita la mine cu privirea aia intrebatoare: „De fapt, ce vrei sa spui?” pentru ca, asa cum imi place mie sa zic, atat inginerul cat si cainele au priviri inteligente, numai ca niciunul nu stie sa se exprime.” Acum toate astea par invelite intr-un fel de fum. Imi amintesc de faptul ca e timpul ca masinii mele sa-i fie schimbat lichidul de frana, neschimbat de fostul proprietar, si vreau sa trec si asta pe o lista cu lucruri de facut cand ma intorc, insa nu o mai gasesc in buzunarele rucsacului. Deh, Adriene, ce sa-ti fac daca nu notezi in telefon? ca doar plannerul ala nu e pus degeaba acolo de catre proiectanti.
Intr-o dimineata ma trezesc lac de transpiratie si cu pulsul ridicat. Am avut un cosmar. Eram acasa si vorbeam cu ea, dar nu o vedeam. Luasem camerele la rand, de unde mi se parea ca vine vocea ei, dar pe masura ce intram in ele le gaseam goale si ma cuprindea disperarea si nerabdarea pentru ca nu stiam ce se intampla. In cele din urma am auzit bubuitura surda a usii de la intrare... si m-am trezit. E cea mai neagra zi a deplasarii mele, pana acum. Nu pot sa mananc, nu pot sa ma concentrez decat cu greu si pana la urma noroc ca plecam totusi acasa mai devreme. Trecem si prin supermarket, dar nu imi aduc aminte ce am vrut sa cumpar. Pun niste sunca si niste fructe in cos, o sticla de vin si una de Pepsi. Cumparam si un pui fript, care in combinatie cu vinul e o cina excelenta. Sun si acasa, si ai mei sunt ok. Legatura nu e buna, se tot intrerupe si abia ne putem intelege. Le spun si lor ca vin acasa mai tarziu, adica in 10 noiembrie. O sun si pe ea. Nu se aude bine si sunt nevoit sa inchid. Trimit un SMS si primesc un altul, aparent de la reteaua locala, care spune „delivery failure”. Ciudat. O sun de pe telefonul de serviciu si imi spune ca sun cu numar ascuns si ca a primit de fapt SMS-ul. Si mai ciudat. Inchid si sun din nou. Totul ok. Intru la dus si dupa ce ies vad ca am un nou SMS. Citesc: „delivery failure”. Unul sau doua minute mai tarziu, primesc raspuns la SMS-ul pe care il trimisesem. Ma bufneste rasul cand realizez ca SMS-ul a ajuns de doua ori si ii scriu ca sper sa nu-l primeasca si a treia oara. Inainte de culcare privesc poza de la nunta la care am fost amandoi inainte de plecare. Dansam si suntem fericiti. Acum imi e dor de ea. Inchid laptopul si ma cuibaresc in coltul patului, apoi adorm.
Octombrie Rosu (partea a 10-a)
Posted on Saturday, October 29. 2011 at 06:02
In ziua urmatoare, dupa ce iesim de la lucru, e momentul sa parchez masina mai aproape de blocul in care stam. Profitam de ocazie ca sa facem cumparaturi si mergem la supermarketul aflat si el la cinci minute de mers pe jos, dar in directia opusa sediului firmei. In parcarea supermarketului e plin de masini, majoritatea inghesuite aproape de intrare. Caut si eu un loc liber in apropiere dar nu gasesc si atunci parchez undeva mai departe, unde nu e aproape nicio masina. Pana la urma, acasa fac asa tot timpul, ca sa minimizez sansa de a gasi pe tablarie urme de portiere de la alte masini. Si asa, am strans destule, in interval de doar patru luni de cand am noua masina. Dar aici parchez fara grijile astea, masina e inchiriata si oricum e „dotata” deja cu zgarieturi. Intram in supermarket, unul de dimensiunea celor de pe la noi, dar cu nume rusesc. Nu intelegem nimic din ceea ce se vorbeste in jurul nostru si imi amintesc de China, unde eram in aceeasi situatie. Ne plimbam printre rafturi, cu C. oprindu-se aproape la fiecare si uitandu-se la toate produsele pe care le are in raza vizuala, apoi trecand mai departe la alt raft unde intarzie si mai mult, fapt care imi mareste nerabdarea. Azi n-am chef sa ma uit la continutul rafturilor, mi-e foame si vreau sa ajung acasa. Plimbarea noastra se lungeste vreo ora sau chiar mai mult pana cand ajungem sa iesim incarcati fiecare cu cate doua plase. Nu intelegem limba si ne uitam la afisajul casei de marcat ca sa vedem cat avem de plata, apoi alegem una sau mai multe bancnote ca sa depasim suma respectiva, de unde primim restul. Monedele (si unele bancnote) sunt bune la automatul de cafea. Noroc ca azi e vineri, ma pot duce sa dorm. Maine mergem la mare. Inainte de a pleca acasa, baietii ziceau ceva de iesit in club. Eu zic pas, inca nu pot bea alcool si tot imi curge nasul, plus ca imi e somn mereu. Inca nu mi-a trecut raceala si infectia amigdalelor, desi gatul nu ma mai doare. Cu plasele in maini ne indreptam spre casa. Pe drum e agitatie, masinile se inghesuie pe cele trei benzi existente, iar pe trotuare e furnicar. Lumea vine de la serviciu si foarte multi trec prin supermarket, asemenea noua, inainte de a ajunge acasa. Schimbam ceva impresii vizavi de cele doua frumuseti locale care merg inaintea noastra si dupa care am putea merge cu ochii inchisi, dupa dara de parfum pe care o lasa in urma. Ambele au parul lung pana aproape de talie. In cele din urma, amandoua cotesc la stanga si ne lasa in fruntea plutonului de oameni ce se indreapta spre statia de autobuz din apropiere. Noi ajungem la poarta, C. este purtatorul cheilor, asa ca deschide poarta si patrundem in curtea in care masinile s-au strans deja pentru a innopta. Noi ne pregatim de asemenea sa innoptam, deschidem usa blocului si urcam pe jos scarile spre apartamentul 30, unde vom locui vreme de zece zile si chiar mai mult, dupa cum speram eu.
Insa una sunt planurile facute si altele sunt cele care se indeplinesc. Dupa ce ajungem sus si punem cumparaturile in frigider si in dulapuri, apoi mancam cate ceva, trecem la programul de voie. Eu in sfarsit sun acasa, desi cu greu, deoarece blocul de beton armat si balustrada de tabla a balconului isi fac cu succes datoria de ecranare a semnalelor radio. In sfarsit reusesc sa prind legatura, de parca m-as afla la capatul pamantului. Dupa sirul de SMS-uri pe care ni l-am trimis si dupa ce ne-am conversat o singura data de cand am ajuns, acum vorbim fara grija costurilor de roaming. Conversatia se prelungeste un sfert de ora bun, cand dintr-o data legatura se deterioreaza, o aud in reluare si apoi nu aud decat tacere. Ma uit la starea conexiunii: din 3G a trecut pe 2G si nu mai am suficienta latime de banda pentru un apel VoIP. Trimit un SMS de noapte buna si primesc unul inapoi. In zilele ce vor urma, aveam sa conversam mai mult pe messenger.
C. primeste un telefon de la baietii care se pregateau sa plece in club. Noi ramanem acasa, eu din cauza amigdalitei, C. din cauza lenei, asteptand telefonul de a doua zi dimineata devreme ca sa mergem la mare. Spre deosebire de C., care ramane sa mai joace ceva pe laptop, eu adorm instantaneu si dorm fara vise pana a doua zi dimineata cand ma trezesc si ma uit la ceas: 9:40. La ora asta trebuia sa fim pe drum. C. e deja treaz. Imi spune ca i-au dat baietii SMS ca nu mai merg nicaieri, plecasera din club undeva spre dimineata. Weekendul va fi prin urmare petrecut acasa. La insistentele lui C. demaram spre un mall. Ma simt ceva mai bine, asa ca accept. Trecem peste dificultatea gasirii unui loc de parcare si peste faptul ca in mall-ul unde fusesem nu era nimic de bagat in seama, exceptand doua motociclete Harley Davidson expuse la parter. Ne hotaram sa mergem pe jos pana pe strada principala, unde fac niste poze. Cutreierand fara tinta, gasim un fel de piata in care exista o gramada de mici magazine. Intram si noi de curiozitate si comparam preturile cu cele din tara. E simplu sa faci conversia, imparti pretul afisat la 10 si obtii pretul in lei. Prin urmare nu vedem pantofi mai ieftini de 200 de lei. Un magazin de suveniruri ne atrage in mod deosebit atentia. Acum stim de unde sa cumparam cele pe care ni le propusesem. Mergem mai departe si constat ca incepe sa mi se faca foame, asa ca accept compromisul si ma hotarasc sa mananc in apropiere, la McDonalds. Deschidem usa si nimerim intr-o mare de oameni, fapt care imi taie instantaneu pofta de mancare. Cozile sunt uriase, lumea se inghesuie pur si simplu la case, iar mesele sunt toate ocupate. Se pare ca rusii traiesc bine. N-am mai calcat intr-un McDonalds de anul trecut cand am fost la Bucuresti dupa viza pentru Statele Unite, si acolo era intr-adevar multa lume, dar n-am stat mai mult de cinci minute la coada, pentru ca in fata mea era doar un tip. Loc la o masa mi-am gasit usor, dar aici ori iti trece foamea, ori lesini inainte sa ajungi la rand. Meniul e scris numai cu litere chirilice si nu are numere de ordine care te-ar mai putea salva, cum era in China, unde langa fiecare imagine a preparatului era un numar pe care-l puteai indica prin gesturi daca nu stiai limba chineza, asa ca am reusit sa ma descurc.
Facem stanga-mprejur si ne ducem sa vizitam alt mall. C. intra intr-o gramada de magazine si eu cu foamea-n gat intru dupa el si-i spun ca as vrea sa-mi rezolv problema mancarii. Prin urmare ne caram la etajul superior (mergem dupa miros si dupa cei care tin o cutie de suc in mana), unde gasim KFC. Evident, e scris cu caractere chirilice, dar stomacului meu nu-i pasa de gramatica si fonetica, pofteste la un Twister. Ajung si la tejghea si cer in engleza un meniu Twister. Fatuca face ochii mari, nu aude injuratura din gandul meu, si continua sa vorbeasca ruseste. Inteleg ca nu exista meniu Twister, ci doar Twister-ul propriu zis, pui cu salata, cartofi si maioneza in tortilla. Bun, vreau doua Twister si o cola. Greu, dar pana la urma se prinde, primesc ce am comandat, platesc si ma alatur lui C. la o masa. El si-a comandat doar o cola, n-a fost prea greu sa o primeasca si acum soarbe alene aruncand priviri in jur. Halesc din cateva inghitituri ambele Twister-uri, beau cola si ma uit la C.: „hai sa mergem!”. Ne continuam plimbarea fara rost, doar ca sa miscam si noi. In cele din urma iesim din mall si mai fac cateva poze inainte de a ne indrepta spre masina ca sa mergem acasa. Inca ne descurcam doar cu GPS-ul si ajungem acasa, unde gasesc un loc de parcare mai ferit, plantez masina acolo si ne ducem sa ne pregatim de seara. De iesit iar nu poate fi vorba, ca eu simt ca din nou am temperatura, si evident mi-e somn. Bun, un dus fierbinte si somn de voie, nu inainte de a telefona. Sunt OK, lucrurile merg bine, aterizez cand am stabilit, adica pe 28 octombrie ora 0:20. Nici aici n-aveam sa o nimeresc, totul extinzandu-se cu mai mult de 10 zile.
Octombrie Rosu (partea a 9-a)
Posted on Friday, October 21. 2011 at 23:31
Ziua urmatoare ne trezim, luam micul dejun si plecam la serviciu. E aproape, asa ca ne-am trezit la ora 8:45. Azi e ziua in care vom merge sa facem „registratia”, adica echivalentul „flotantului” de la noi, cu mentiunea ca aici te mananca puscaria daca nu o faci si esti prins fara. Stand la hotel, se face de catre hotel, dar noi nu stam la hotel, asa ca trebuie sa rezolvam noi insine. „Noi insine” inseamna cu ajutorul unui vorbitor de limba rusa. Operatiunea e programata pentru ora doua dupa masa.
Pana atunci ne ocupam de treburile de serviciu, incercand sa dam cat mai putina atentie populatiei feminine de langa noi. Noroc ca suntem in sala noastra, usa e fara geam, asa ca nu vedem nimic. Auzim insa tocurile pe pardoseala de ciment. Sala e chiar langa usa principala, asa ca toata lumea trece prin fata ei, si noi putem spune imediat ca trece o tipa, dupa zgomotul tocurilor. Daca usa ar avea geam, ar putea vedea vreo zece barbati intorcand capul inspre ele, dar asa, cei zece barbati se multumesc sa mai arunce din cand in cand cate-o gluma vizavi de situatia in care sunt. Glumele se impletesc cu povesti despre cei ramasi acasa. Fiecare are macar o prietena, daca nu chiar o sotie si copii. Prin povestile astea ajungem sa ne cunoastem intre noi si fiecare are povestea lui. Fiecare a ajuns sa faca meseria asta in alt mod, dar toti avem un punct comun: nu putem sta 8 ore pe scaun chiorandu-ne in monitor nici sa ne pici cu ceara.
O vreme se aud numai lucruri legate de ceea ce facem, cate o injuratura spusa cu sete la adresa celor care ne-au pus in situatia de a ne descurca cu ceea ce inca nu avem, si au pretentia sa terminam treaba ieri. In ciuda acestor refulari, toti suntem hotarati sa nu ne lasam in fata concurentei si sa iesim cum putem mai bine. D. si L. lucreaza in sala echipamentelor sub asaltul nemilos si zgomotos al ventilatiei, noi ne coacem de cald in sala stramta si inalta. Din cand in cand dam drumul aerului conditionat si il oprim cand incep eu sa stranut. Unul dintre rusi, care e si seful bransei locale a firmei, ma priveste chioras. Il privesc si eu cu o privire care vrea sa spuna „Stii, nici eu nu te suport. Ti-as rupe gatul cu placere si te-as baga in ma-ta, dar tu va trebui sa te semnezi pe formularele mele de ore suplimentare!” Cateva zile mai tarziu avea sa-i spuna unui coleg sa plecam acasa daca suntem raciti, ca ii imbolnavim pe ceilalti. Fi-r-ai tu al naibii, te-am citit eu! N-ai avut curaj sa-mi spui in fata! Evident, nu-i place nimanui sa ia o raceala de la altcineva, insa e de lucru si un om lipsa inseamna intarzieri, poate nu mari, dar puse cap la cap si adunate cu faptul ca suntem in urma bine de tot, vor da peste cap toata misiunea. Prin urmare tac, il ignor si-mi vad de treaba.
Intre timp vine ora pranzului si ne grabim sa mancam, pentru ca va trebui sa ajungem la adresa pe care o are A., pentru a ne face „registratia”. Acest proces ne costa timp si bani: timp ca sa ajungem acolo, sa gasim loc de parcare, si bani pentru obtinerea hartiei care ne da dreptul sa locuim in Rusia. Dupa vreo doua ore suntem inapoi la lucru, suntem in regula cu legea, si putem in sfarsit sa obtinem SIM-uri de voce si de date. Acestea nu pot fi obtinute fara registratie. La noi oricine poate obtine un SIM pre-pay atat pentru voce cat si pentru date doar platind contravaloarea acestuia, apoi se poate tine de prostii fara teama de a fi prins. Costul catorva cartele SIM e infim in comparatie cu riscul de a fi descoperit daca le folosesti ca sa faci tampenii. Aici nu merge asa.
Revenim la cele ce avem de facut si viata isi urmeaza cursul obisnuit. A mai trecut o zi si incetul cu incetul intram in rutina zilnica: ne trezim si mergem la serviciu asa cum fac si milioanele de rusi. Dupa ce iesim de la serviciu mergem si facem cumparaturi, apoi ne intoarcem acasa, mancam, si scriem sau telefonam celor dragi. A doua zi o luam de la capat. Fiecare zi ne aduce mai aproape de scopul nostru.
Octombrie Rosu (partea a 8-a)
Posted on Friday, October 21. 2011 at 03:48
Parcul auto e foarte variat. Exista masini cu volanul pe dreapta, importate din Japonia, exista masini europene, exista masini americane, masini chinezesti si, evident, masini autohtone. Vad si destule Loganuri, care aici circula sub emblema Renault. Asemenea amestec de masini n-am mai vazut pana acum. Ma intreb in ce fel reusesc cei cu volanul pe dreapta sa depaseasca, dar privind latimea unei benzi de circulatie imi raspund singur: se dau mai spre stanga sau mai spre dreapta si sigur vad daca vine ceva. Noi continuam sa ne deplasam, eu privesc mai departe pe geam si simtul de orientare mi-e teribil de zapacit, nu-mi dau seama in ce directie mergem (desigur, mergem spre serviciu, dar nu reusesc sa-mi iau niciun reper).
Dupa cateva schimbari de directie ne plasam in spatele unei masini oprite pe dreapta. L. opreste motorul si coboram, eu imi iau rucsacul, iar valizoaia pe care o luasem si o pusesem in portbagaj pentru ca din seara asta eu si C. vom sta in apartamentul nostru, o las in portbagaj. Restul traseului il parcurgem pe jos. Ne intalnim cu A. si cu C. in drum spre sediul firmei si intram cu totii. Predam pasapoartele la intrarea strajuita de paznici in uniforme („zici ca-s niste militieni” e primul meu gand), primim cardurile de acces si putem intra in sala noastra. Inauntru ne asteapta P. si I., un alt coleg de-al nostru. M. si D. sosesc la scurt timp dupa ce intram noi. Ne salutam, schimbam niste glume, dupa care trecem la treaba. Ne si organizam pentru ziua in curs: P. va veni dupa amiaza cu noi sa luam in primire apartamentul, iar maine va merge cu noi sa ne facem „registratia” la politie. Pe aici nimeni nu prea stie engleza, asa ca e bine sa ai cu tine un rus care e bun vorbitor de engleza. Trecem la treaba si nici nu stim cum vine ora pranzului.
Pornim spre cantina firmei, unde putem manca si noi, in calitate de oaspeti, platind 150 de ruble un meniu cu doua feluri de mancare, salata si un pahar de compot. Mancarea e buna. Incerc si eu un bors cu smantana, o friptura cu sos de usturoi, o salata de varza si nelipsitul pahar de compot. Cat timp mancam, comentam prezentele feminine care vin la masa. Ca sa ne distram, dam si note. Eu remarc ca in mediul asta nu o sa putem lucra. Baietii care sunt mai de mult timp aici se cutremura de ras si-mi spun ca o sa ma obisnuiesc, ca doar la fel li s-a intamplat si lor. Brusc, nu mai rade nimeni si discutia se muta din nou la subiecte profesionale. Dezbatem lipsa echipamentelor, suportul slab, si decidem cum sa facem ca sa iesim bine din toata increngatura asta care pana la urma e birocratica. Acum nu ne mai vine sa radem, decidem ce urmeaza sa facem in cursul zilei, iar eu cu C. si P. ne indreptam spre apartamentul aflat la cinci minute de mers pe jos de sediul firmei. Ne apuca din nou glumele si rasul. Pe mine ma mai apuca si stranutul si dupa trei stranuturi imi curg si mucii. P. gaseste adresa, un complex de apartamente destul de nou, cu parcare proprie, poarta cu interfon si deschidere prin telecomanda pentru masini, frumos, frumos... P. suna la interfon, poarta se descuie si intram. Ajungem si la intrarea in scara, inchisa cu o usa metalica solida, zici ca ar fi usa unui seif. Din nou, P. suna la interfon si ni se deschide. Ne spune ca apartamentul se afla la etajul 3. Spre surprinderea mea, rusii, americanii si chinezii noteaza etajele incepand cu cel de pe pamant, nu exista parter. Parterul e etajul 1. Etajul 1 de la noi e la ei etajul 2 si asa mai departe.
In scara blocului e curat. Are si lift, dar noi preferam sa urcam pe scari. Nimic diferit de scarile blocurilor de la noi, insa remarc faptul ca scarile sunt din beton nepavat, nemozaicat. Ajungem si la apartamentul 30, unde ne deschide o doamna blonda, la vreo 45 de ani. Usa e mare, in doua canaturi, metalica, si asa sunt toate usile de pe palier. Una are chiar videointerfon. Intram in apartament. Un hol mare, de aproape 8 metri, se deschide in fata noastra. In dreapta e bucataria, dotata complet. Mai departe e camera (e una singura, insa e mare, cu doua paturi), iar in spate e baia. Aici baia si WC-ul sunt separate, fiecare cu usa proprie. P. traduce ceea ce zice doamna, punand si intrebarile noastre in conversatie. Doamna cere 1800 de ruble pe noapte, cu care noi nu suntem de acord. Totusi, apartamentul are o singura camera, iar colegii nostri stau in apartamente cu doua camere si platesc 1500 de ruble pe noapte. Doamna ne spune prin intermediul lui P. ca nu poate sa ne lase la 1500, dar totusi ne face o reducere de 200 de ruble, adica 1600 de ruble pe noapte. Eu si cu C. ne intelegem in romaneste si cadem de acord. Ne convine, e la cinci minute de mers pe jos de serviciu. Numaram cele 16 mii de ruble in bancnote de cate o mie, primim cheia si rugamintea sa nu distrugem nimic din apartament si sa nu fumam. Nicio problema, nu mai fumez decat foarte rar si pentru una-doua tigari pot sa ies pe balcon. De altfel nici nu-mi mai amintesc de cand am pus o tigara in gura ultima oara. Cel mai probabil a fost cand eram in Statele Unite si atunci fumasem de la colegi una sau doua. C. nu fumeaza oricum, asa ca doamna poate fi linistita. Poate fi linistita si in privinta distrugerii, ca nu suntem violenti (nici macar la bautura) si de distrugere cu buna intentie nu poate fi vorba. Zambim, luam cheia, multumim si plecam. Ajunsi la lucru ne afundam direct in problemele de serviciu si nu mai glumim decat cand vedem ca restul lumii pleaca si am ramas doar noi: „Hai, ma, acasa, ca aici nu-i carciuma, ca sa stam pana noaptea!” Predam cardurile de acces, ne primim inapoi pasapoartele si ne indreptam spre masini.
Masina mea a ramas in continuare in parcare la serviciu, pentru ca trebuie sa ma duc dupa valizoaie si n-am cum sa merg cu masina pentru ca e sens unic si nu stiu pe unde sa ocolesc, iar de intors cu valiza dupa mine pana la masina este exclus. Sunt mai aproape de pat decat de masina, asa ca stiu ce aleg. In timp ce mergem spre masini mai spunem cate o poanta si vorbim despre cum ne putem distra aici. Cineva vine cu ideea ca pe weekend sa mergem la mare. Buna idee, inca e cald, putem conduce pana acolo, asa ca vom merge la mare. N-a fost sa fie, insa, pentru ca vineri a venit altcineva cu ideea de a merge in club si asa n-am fost nici la mare (baietii nu s-au mai trezit devreme a doua zi), nici in club (eram racit si cu antibioticele dupa mine, asa ca sa stau sa ma uit cum beau toti in jurul meu iar eu sa am moaca aia de inmormantare nu-mi convenea). Bautura aveam s-o recuperez eu, marea nu. In timp ce vorbim imi extrag si eu valiza din portbagaj, strang mana baietilor si impreuna cu C. o pornim „spre casa”. E obligatoriu sa ne facem si cumparaturile, asa ca lasam valizele sus si coboram la supermarketul de vizavi de bloc. Spre dezamagirea noastra nu e prea bine aprovizionat, insa gasesc lucrurile de prima necesitate: periuta de dinti, sampon si gel de dus. Cumparam si de-ale gurii: paste, sos, cremvursti, paine, Pepsi, apa, lapte. Platim si traversam soseaua prin loc nepermis, printre masinile oprite la semafor si care au format o coada intre doua intersectii.
Ducem cumparaturile sus si le distribuim in frigider. Mancam ceva si povestim. Eu si C. am fost colegi de facultate, ba chiar si de grupa, dar n-am prea avut tangente. Acum depanam amintiri si schimbam impresii despre viata care ne-a adunat pe amandoi in aceeasi firma, in aceeasi cladire, la acelasi etaj si in birouri diferite. Imi iau pastila de seara, vitamina C, si beau un pahar de lapte. Terminam cu mancatul si ne pregatim de culcare. Imi aleg patul cel mai mic, pe masura mea, il pregatesc pentru somn si pe mine asemenea. Cum inca nu avem internet, ma uit la un film de desene animate pe smartphone, dupa care trimit o sarutare prin SMS si primesc una inapoi. Ma gandesc ca mereu am avut parte de acelasi scenariu: sa cunosc o femeie si sa fiu nevoit sa plec la scurt timp dupa ce am cunoscut-o. De data asta am tras de timp cat am putut, am avut parte si de o amanare de o saptamana din cauza birocratiei rusesti, fapt ce mi-a permis si un weekend impreuna la Surduc.
Inca mai am pozele nedescarcate in aparat, si i-am promis ca o sa i le trimit. Acum inca nu am internet. Le descarc pe laptop si ma uit peste ele. Imi amintesc peripetiile prin care am trecut in acel weekend si zambesc. Inchid laptopul, sting lumina si ma bag in pat. A mai trecut o zi, au ramas 21 pana cand o voi revedea. „Minim 21”, asa cum zice ea.
Octombrie Rosu (partea a 7-a)
Posted on Wednesday, October 19. 2011 at 16:53
Norocul meu e ca P. e rus si ne traduce meniul, fiecare exprimandu-si optiunea. E prea complicat, asa ca mergem pe mana baietilor care au mai fost pana atunci acolo. Imi aleg o „espanola”, dupa ce intreb daca e calda si cu carne, fapt care starneste zambete. Intreb daca exista wi-fi si baietii ma privesc un pic ciudat, iar eu inteleg si bat in retragere. Sunt insa lamurit ca exista wi-fi, dar e parolat si daca vreau acces va trebui sa-l las pe chelner sa introduca el parola. Ajungem la capitolul bauturi. Nu pot sa beau alcool pentru ca iau antibiotice, insa prin intermediul lui P. intreb daca exista bere fara alcool. Nu de alta, dar n-as vrea sa fiu singurul cu suc pe masa si pentru ca imi place berea, macar sa fie fara alcool, dar sa fie bere. Mi se aduce o bere ceheasca, iar eu sunt increzator, pentru ca stiu ca berea ceheasca e buna, deci sunt sanse ca si berea ceheasca fara alcool sa fie buna. Dupa ce o degust, constat ca am avut dreptate, sau papilele mele gustative nu-si fac datoria cum ar trebui si-mi dau informatii false, dar concluzia e ca imi place berea din pahar. Ciocnim cu totii si continuam sa discutam pana cand imi suna telefonul, moment in care ma scuz si ies afara.
Rupt de raceala, de oboseala, vorbesc cu sora-mea si-i explic in mai multe vorbe decat e necesar ca sunt racit, ca ma simt ca naiba, dar ca totusi am iesit cu baietii si e fain, desi ar putea fi excelent, daca n-ar fi blestemata asta de raceala. Inchei convorbirea pe un ton optimist, apoi ma intorc langa colegi. La scurt timp dupa ce ma asez la masa vine si mancarea pentru toata lumea. „Espanola” mea arata bine privita live, desi din poze seamana cu o supa foarte grasa, si mai mult decat atat, are si gust bun. A. si-a luat altceva, care arata si mai bine, si pun pariu ca si miroase bine, dar pot doar sa presupun, pentru ca simtul mirosului mi-e aproape anihilat. Mai glumim, mai povestim despre ce avem de facut, despre viata de aici (cei care au venit mai devreme sunt bucurosi sa ne impartaseasca impresii, mai ales despre frumusetile locale care tocmai iau masa langa noi, doua blonde). Discutia trece din subiect in subiect: fotbal, masini, obiceiuri locale, femeile locale versus femeile de la noi, mancare, ce avem de facut, femeile locale, bautura, femeile locale, ce avem de facut, bautura, femeile locale... si incet incet se face aproape miezul noptii, e timpul sa ne caram acasa. Inainte de asta trebuie sa achitam nota de plata. Fiecare dintre noi are de pus echivalentul aproximativ a 35 de lei. Socotit in banii nostri, o bere costa 14 lei. Platim si ne urnim spre iesire, vorbind neintrerupt. In fata localului ne raspandim care-ncotro, dupa ce ne luam ramas bun. Eu ma intorc cu D. acasa. L. nu doarme inca si ne deschide usa. Eu ma duc direct la bucatarie si-mi mai pregatesc o vitamina C cu Fervex, dupa care ma duc sa fac un dus fierbinte. Imi prinde bine, ma relaxeaza, imi desfunda sinusurile, ma face sa uit de raceala si cand ies de sub dus sunt aproape vesel. Ma simt un alt om si chiar ma surprind fluierand usor UB40 – Kingston town.
Intors in camera, constat ca baietii mi-au pregatit deja uscatorul de par, pe care il folosesc imediat. Ma gandesc ca ar fi trebuit sa ma tund, insa hotarasc ca pot rezolva asta si pe plan local, dupa ce o sa ma stabilesc undeva. Pana atunci, la culcare, ca maine ne trezim la 8. Imi pun telefonul la incarcat. Pana cand lumea se hotaraste sa dea stingerea, eu deja dorm, un somn adanc si fara vise, intrerupt doar undeva la 4 dimineata doar ca sa-l aud pe L. cum sforaie (doar e si el racit) si sa ma intorc pe partea cealalta pentru a adormi la loc. Si uite-asa am intrat in ziua a doua.
Ceasul suna de undeva de departe si ma mir ca nu-l gasesc. Il caut febril ca sa-l fac sa taca odata, vreau sa dorm! Realizez ca e ziua de-a binelea. Nici L. nici D. nu s-au trezit inca. In timp ce imi opresc ceasul, suna alte doua. E clar, a venit timpul sa imi incep prima zi de lucru in Rusia. Se trezesc si baietii. Mancam ceva in fuga si discutam banalitati. Eu imi iau constiincios antibioticul si Fervex-ul cu vitamina C, apoi ne echipam si ne pragatim de plecare. Masina este pe o alta strada si mergem pe jos pana acolo privind aglomeratia din jurul nostru, oameni care, ca si noi, merg la munca cu gandurile lor, fara sa ia seama la cei trei straini care alaturi de ei fac acelasi lucru. Trecem pe langa o cladire in constructie sau in renovare. Dintre utilaje remarc o macara si ma uit curios sa vad daca e ruseasca sau de import. Surpriza, e chinezeasca. Asa cum aveam sa constat si mai tarziu, ponderea produselor chinezesti e destul de mare intre cele existente. Spre exemplu, capetele tractor pe care le-am vazut au fost in majoritatea lor DongFeng, chinezesti adica. Pana si autoturisme chinezesti sunt destule. Cu gandurile astea, ajungem si la masina parcata la bordura. E lejer cu parcarea aici, imi spun baietii. Tot ce trebuie sa faci este sa nu parchezi intr-un loc unde scrie ca e interzis si sa nu blochezi pe altul. In felul asta nu-ti are nimeni treaba unde ai parcat. Ne urcam in masina si plecam. Eu ma asez ca o placinta pe bancheta din spate, langa rucsacii lui D. si L. privind absent traficul, L. la volan iar D. in dreapta.
Observ ca nu au GPS si ii intreb cum se descurca. E simplu: au avut de memorat traseul pana la lucru si inapoi, ceea ce nu e mare lucru. Orasul mi se pare complicat, mare si cenusiu si imi aminteste de orasele tarii de prin 1998. Traficul mi se pare haotic: se circula si intre benzi, care sunt insa late si permit sa se inghesuie cate doua masini, aproape nimeni nu semnalizeaza si daca e nevoie sa schimbi banda trebuie sa te bagi cu tupeu, aproape ca la noi. In ciuda inghesuielii nu aud claxoane. Se pare ca rusii au inteles ca sunt prea multe masini pentru infrastructura existenta, si trebuie sa se descurce in asa fel incat sa incapa toti. La noi mai mult ca sigur ca intr-un ambuteiaj de genul celui in care ne gasim acum ar starni un cor de claxoane si s-ar gasi cel putin un smecher care sa depaseasca coloana si sa-i incurce pe ceilalti. Aici toti se inghesuie sa ajunga in fata, in stanga, in dreapta, si sunt prea preocupati ca sa incurce pe ceilalti, ce sa mai vorbim de luat la harta. Dar na, asta se vede din exterior si mai mult ca sigur nu le-am vazut pe toate.
Octombrie Rosu (partea a 6-a)
Posted on Tuesday, October 18. 2011 at 04:42
C. pleaca sa-i caute pe ceilalti colegi, in timp ce eu raman de paza langa masina plina ochi cu bagaje si care ar putea tenta un infractor. Doar suntem intr-o tara straina, ale carei obiceiuri sunt foaaarte asemanatoare cu cele din tara noastra. Pana si injuraturile aveam sa aflu ca se aseamana. Intre timp ma uit de jur imprejur si redescopar Romania anilor ’90: garaje cu porti de fier pe care scrie ceva cu litere chirilice (probabil „nu parcati” sau ceva asemanator), masini autohtone (Lada, Volga) parcate in fata garajului cu capota ridicata si usile deschise, la care mestereste proprietarul, fluierand printre dinti sau ascultand radio. De undeva de dincolo de garaje se aude sirena unei locomotive care ma face sa sar ca ars, apoi rotile trenului clampanind pe drumul de fier, cantandu-si povestea la fiecare imbinare de sina si clantanind amenintator la fiecare schimbare de macaz.
Trec prin aceeasi stare depresiva de la inceputul oricarei deplasari si pentru ca imi dau seama ce se intampla ma consolez cu gandul la excursia la Brasov pe care o aveam in gand inca dinainte de a afla ca o sa plec in Rusia. Acum imi imaginez drumul, ploaia si frigul de afara, apoi caldura din masina. Imi imaginez conversatia cu ea, care sta pe scaunul din dreapta si se uita la mine cu privirea aia intrebatoare: „De fapt, ce vrei sa spui?” pentru ca, asa cum imi place mie sa zic, atat inginerul cat si cainele au priviri inteligente, numai ca niciunul nu stie sa se exprime. Trag aer in piept si zambesc, apoi poinariu din mine imi spune „Las’ ca o fi cumva...” si ma gandesc ca vreau un ceai cald si ceva de mancare. Ar merge si ceva junk food, un hamburger sau de ce nu, o shaorma sau cum s-o mai fi scriind. Cu gandurile astea in minte ma gasesc C. si A., care se ivesc de dupa un garaj. Ii strang mana lui A. si schimbam obisnuitele banalitati: cum a fost zborul, care-i planul... facem o sedinta ad-hoc si decidem sa mergem si noi la serviciu. Pregatim pasapoartele si pornim hotarati spre intrare, nu inainte de a lua bagajul meu din masina, dupa ce am protestat vehement impotriva lasarii lui in masina la vedere. Totusi mai baieti, nu tin sa raman fara haine si la urma urmei nici macar fara laptopul de serviciu sau cel mai mic capat de ata pe care l-am adus cu mine. Las bagajul in masina lui A. apoi intram in cladire si ne oprim la poarta, dam pasapoartele si primim cardul de acces. Intr-un final intram in sala rezervata pentru echipa noastra. Gasim restul trupei acolo, plus ceva rusi. Facem cunostinta. Eu sunt tot transpirat si nu pot respira bine, asa ca imi suflu nasul. Unul dintre rusi se uita stramb la mine dar nu zice nimic. Ok, n-ai decat, daca nu-ti convine ceva spune-mi, daca nu, rabda, da-te naibilor! Il ignor si ma asez pe scaun, aflam problemele care ne pun ingineria la incercare si pornim spre "linia intai", adica sala echipamentelor.
In sala echipamentelor sufla un adevarat crivat siberian. Colegii nostri stau imbracati cu gecile si cu sepcile pe cap, chirciti desupra laptopurilor ca sa evite curentul de aer care altfel le-ar bate fix in freza, si se chinuie cu instalarile. In jurul lor, chinezii forfotesc pe langa echipamentele proprii si-mi dau seama ca aici avem de dat o grea batalie. Dupa o mica sedinta de informare ne reunim in sala in care avem locurile si stabilim ca in noaptea asta eu sa dorm la L. si D., impartind camera cu L. care e si el racit. Buna treaba, o sa formam un cor de suflatori, pe doua voci. C. va ramane peste noapte la A. Masina urmeaza sa ramana parcata la serviciu, eu plecand cu masina cu L., iar C. cu masina lui A. Bun asa... mai avem de rezolvat problema mancarii, iar pentru mine, a unor medicamente care sa ma ajute sa trec odata peste raceala asta blestemata pe care o injur de cate ori suflu nasul sau stranut.
Unul dintre colegii rusi vine cu vestea ca trebuie sa eliberam sala, game over, gata pe azi, e si maine o zi. Plec cu L., D., C. si A. sa scoatem niste bani pentru maine, cand ne vom muta in apartamentul nostru (adica eu si C.) si pentru cheltuielile imediate. Ma trezesc in buzunar cu 15 mii de ruble si plec cu L. si D. pana la farmacie. Nu stiu nicio boaba de rusa. Ma rog, stiu cateva cuvinte disparate dar care nu-mi sunt de niciun folos in situatia de fata. Noroc cu L., care pricepe si chiar vorbeste putin ruseste, avand origini bulgaresti. Zestrea mea de medicamente se mareste cu un pachet de Fervex si un tub cu vitamina C efervescenta. Deja ma simt mai bine, vreau un ceai cald si ceva de mancare. De cand am aterizat mi-e gandul numai la mancare. Mi-e somn. Ajungem la masina si ma instalez pe jumatate adormit pe bancheta din spate. Plecam si trecem pe strazile care incep sa se aglomereze. Unul dintre baieti ma intreaba ceva, dar eu sunt absent si reactionez abia dupa ce repeta intrebarea. Procesez greu si raspund: „Nu, nu sunt casatorit.” Nu-mi dau seama de ce ma intreaba asta decat cand imi dau seama ca suntem opriti la o trecere de pietoni si mai multe rusoaice in fuste mini traverseaza alene. „Hotarat lucru, ne vom pune gatul pe rulmenti” ma gandesc si adorm instant.
Ma trezesc cand baietii parcheaza masina si-mi spun ca trebuie sa iesim si sa mergem pe jos. Imi iau bagajul si-l duc cu mine pe toate cele patru seturi de roti. Buna ideea cu valiza "4x4", ca mi-e greu si s-o mai trag dupa mine, asa ca o imping. Febra mica pe care o am, 37.2, isi face de cap cu mine si ma indeamna la somn, vreau sa dorm si abia astept sa ajungem la apartamentul baietilor. Schimb cateva cuvinte cu D. si abia ma aud vorbind. Urmandu-l pe D. trec printr-o poarta metalica si ajungem la intrarea in scara. O usa metalica si un cifru despre care D. imi spune ca e mecanic sta intre noi si apartamentul in care sper sa gasesc un pat in care sa ma arunc pentru cateva minute. Intram in scara blocului si ne oprim la prima usa de la parter, o alta usa metalica. D. descuie cele doua yale, strecoara mana si apasa un intrerupator. Intram intr-un hol micut, imi las valiza in fata unei oglinzi, rucsacul pe jos langa valiza si ma duc dupa D. care imi face turul apartamentului. Cu jumate de ureche ii ascult explicatiile. Imi pare rau D., sunt sunt rupt de raceala si de somn. Schimbam cateva vorbe pana apare si L. Imi fac un Fervex la care adaug si o pastila de vitamina C, apoi le spun baietilor ca ma intind numai un pic pe pat, ca nu mai pot de somn. Ei spun ca ma trezesc cand suna A., ca sa mergem cu totii la masa intr-un restaurant. Cad intr-un somn adanc si nu imi amintesc ce am visat sau daca am visat ceva. Cand ma trezesc trimit un SMS dupa care adorm la loc, raspunzand la indemnul lui L. „Mai bine te intinzi si tu dincolo pe pat, ia-ti o perna si te trezim noi.” cu un „Mhm...”.
Visez ca sunt pe aeroport in Viena, ma intorc acasa. Alerg prin terminal tarand dupa mine valiza grea si in cealalta mana o plasa plina. Pierd avionul spre casa. Alerg tot mai repede, zaresc poarta si sprintez. Plasa din mana se rupe, continutul se varsa cu zgomot sub picioarele mele iar eu ma impiedic si cad. Am pierdut avionul! Tresar din somn si deschid brusc ochii: sunt pe pat in aceeasi pozitie in care am adormit. De obicei am un somn agitat si in mod sigur cand ma trezesc nu sunt deloc in aceeasi pozitie in care am adormit. Intind mana dupa telefon, ma uit sa vad daca ledul clipeste albastru, insa spre dezamagirea mea il gasesc complet stins. Inchid ochii si cad pe ganduri, hotarat sa mai dorm un pic, dar in cateva secunde ii deschid din nou. D. e in cadrul usii si imi spune ca mergem sa ne intalnim cu baietii in localul al carui nume nu-l pricep, insa putin imi pasa, tot ce vreau e o mancare calda. L. ramane acasa, noi ne luam banii, actele, si plecam. Ne intalnim cu ceilalti chiar in localul despre care era vorba, pentru ca ei erau deja acolo si rasfoiau meniul. Iau si eu unul dar spre surprinderea mea e complet in rusa.
Octombrie Rosu (partea a 5-a)
Posted on Saturday, October 15. 2011 at 06:05
Ne trezim afara din aeroport si doi indivizi ne intreaba cu amabilitate daca dorim „taxi? taxi?”. Le raspund politicos „niet” si continui sa caut din ochi sigla rent-a-car-ului. Din pacate nu o descopar, bantuim in sus si in jos si nu vedem nimic. Il las pe C. langa bagaje si caut din priviri pe cineva care ar putea vorbi engleza. Tinerii sunt o optiune promitatoare, asa ca opresc un tip care aparent si fusese cu noi in avion, si-l intreb de rent-a-car. Ii spun numele agentiei, dar el ma trimite catre un show-room. Intr-un tarziu pricepe ce vreau de fapt sa spun, opreste alti conationali cu care schimba un suvoi de vorbe, si-mi spune ca agentia se gaseste intr-o cladire la capatul aeroportului, cu intrarea spre piata. Ma duc in recunoastere si zaresc prin cele doua randuri de usi sigla agentiei. Ii fac semn lui C. dar e prea departe si nu ma vede, asa ca pornesc spre el si cand ajung ii spun ce si cum. Luam bagajele si pornim. Strabatem toata lungimea aeroportului si cand vrem sa intram dam de alt control cu raze x si detector de metale. Folosesc vreo doua file de calendar ca sa-mi spun oful, imi las bagajele si tin doar borseta, C. de paza la bagaje afara in vant, iar eu cu hartiile dupa mine intru in aeroport si ma duc glont la ghiseul care mi se pare gol. Deja pregatisem a treia fila de calendar, dar de dupa ghiseu se ridica un cap cu doi ochi verzi si parul negru. Pe masura ce ma apropii zaresc si restul detaliilor, salut si spun ce si cum. Bine ca intelege si vorbeste engleza. Urmeaza completarea de mana a tuturor documentelor. Acum vad ca m-am plans degeaba in Statele Unite. La un moment dat, il zaresc pe C. in cadrul usii de la intrare, facandu-mi semne care vroiau sa insemne „ai rezolvat?” Ii fac un semn ca totul e OK, apoi ghicesc ca ma intreaba de ce dureaza atata si-i mimez scrisul. Face un semn de „da-o-ncolo de treaba!”, ridic din umeri, ii fac semn sa astepte si ma intorc la claia de par negru cu ochii verzi din spatele ghiseului. Imi intinde actele, inclusiv o foaie A5 care imi va servi drept permis de conducere aici, apoi cheile si imi spune ca o sa vina cu mine sa-mi arate masina si sa-mi explice pe unde sa merg.
Iesim din cladire spre bucuria lui C. si ne indreptam spre parcare. Incerc sa fac un pic de conversatie si-i spun ca e cam frig, apoi o intreb daca in perioada asta a anului vremea e de obicei asa. Zambeste si imi spune ca da, si ca de obicei ploua, acum n-a plouat decat de dimineata dar a iesit soarele. Ajungem la masina si, obisnuit din State sa gasesc masina spalata si in stare optica buna sau foarte buna, raman un pic dezamagit. Masina e destul de prafuita, e zgariata si constat ca are si parbrizul crapat. Acum sunt pe deplin dezamagit. Notam toate zgarieturile. Ma rog, aproape toate, pentru ca pentru parbriz se face o schita mare pentru cele 4 sau 5. Bara spate e frecata bine de tot in partea din dreapta, in portbagaj se afla o palarie care a apartinut unei femei, iar in interior pe jos sunt doua sticle cu apa, pe jumatate goale. Mai tarziu aveam sa gasim si o revista de femei, evident, continutul fiind in ruseste. In interior e plin de praf peste tot.
Poate vazandu-mi moaca lunga, C. imi spune ca putem schimba masina mai tarziu. Ceea ce vreau eu acum e sa ajungem sa ne intalnim cu colegii, sa mananc ceva si sa beau un ceai cald, asa ca ma impac cu situatia si-i spun lui C. ca e ok deocamdata, si ar fi timpul sa mergem. Deja a trecut o ora de cand am iesit din aeroport. Iau documentele, ii spun „bye bye” domnisoarei de la rent-a-car, umplem masina cu bagaje (numai valizele lui C. si rucsacul meu umplu portbagajul masinii, prin urmare valizoaia mea calatoreste pe bancheta din spate), ma instalez la volan, imi reglez oglinzile, scaunul, volanul, dau cheie si cu prudenta, ies din parcare. GPS-ul lui C. deja da indicatii, desi suntem inca in parcare. Conform indicatiilor domnisoarei, opresc la poarta si dau un cartonas celui de acolo. Balmajeste ceva, eu ma indrept spre una din cele 3 bariere, dar respectivul striga ceva in ruseste, la care-i raspund ferm si politicos cu „ne ponemayu” [in ... ma-tii de idiot!] si incerc bariera a 2-a. Nici aia nu-i buna, „ne ponemayu; ne gavarit pa ruski” [`tu-ti ... ma-tii de imbecil! ti-e greu sa-ti misti curu ca sa-mi arati bariera care trebuie?] Neobisnuit cu ambreiajul rablei, care prinde foarte sus, turez motorul in 3000 rpm si trec in viteza peste cele trei limitatoare de viteza de la iesire. Mai avem doar vreo 14 km, soseaua e lata, are doua benzi pe sens, pe care se scurg in viteza diverse marci si modele de masini: europene, americane si autohtone. Un SUV vine puternic din urma si-mi face semn cu farurile sa ma dau la o parte ca trece el. Cunosc obiceiul asta de acasa, dar masina n-are numar romanesc. Ma dau la o parte, ce sa fac? Doar nu ma las calcat de el, insa ma depaseste pe contrasens, incalcand dubla linie continua, ca n-am reactionat suficient de repede. N-am timp sa admir privelistea, sunt cu ochii in cele trei oglinzi, in bord la indicatorul de combustibil care indica ultimul sfert de rezervor (si eu obisnuit sa primesc masina cu plinul facut!), in fata la semafoare si la traficul care incepe sa se aglomereze. Eu circul pe cat posibil pe prima banda, dar cand masinile parcate incep sa se indeseasca, trec cu tupeu pe cea din mijloc si merg in ritmul traficului. When in Rome, do as Romans do!
Ajungem la un pod si banuiala ca ambreiajul patineaza mi se confirma cand vad ca motorul se tureaza, dar viteza nu creste proportional. Retrogradez o treapta, semnalizez si ma trag o banda mai spre dreapta. C. imi da indicatii de navigatie („stai pe banda asta”, „la dreapta pe urmatoarea”) si face comentarii cu privire la trafic si la masini. Ne lasam invartiti de GPS, bagati pe stradute pline de gropi, si chiar pacaliti ca suntem pe cale de-a o lua pe contrasens. Incep sa-mi pierd rabdarea, pentru ca am impresia ca GPS-ul ne-a bagat pe cel mai lung traseu posibil, si trecem si prin niste cartiere prin care ti-ar fi teama sa te plimbi mai pe inserat. Pentru o secunda ma gandesc la Ferentari, pe care l-am vazut in urma cu vreo 15 ani, din fericire doar in trecere, si de la periferia lui. Am impresia ca m-am intors in Romania anilor 90, numai ca masinile sunt din anii 2000. Mai exista si cele autohtone, din 70 pana in prezent, diverse modele de Lada si Volga. Nu retin nimic din drumul pe care il fac, sunt pe pilot automat, ascult indicatiile GPS-ului si se pare ca in sfarsit suntem pe ultimul kilometru, cand avem o problema: GPS-ul spune „la dreapta”, indicatoarele spun „obligatoriu la stanga”. Ma conformez si ma indepartez de destinatie, starnind protestele GPS-ului, care vrea sa intorc. Il ignor si acum ma incred in propriul simt de orientare, fac dreapta la un moment dat pe o straduta, de pe care dupa zece metri asfaltul dispare, si continui sa merg pana in capatul ei, unde se intersecteaza cu un drum asfaltat, „obligatoriu la dreapta”, prefect! Ocolesc ceea ce seamana cu doua cratere de bomba si ma inscriu in trafic. Continui sa merg inainte pana nu ma pot (obligatoriu la stanga), urmez drumul si caut sa ies la dreapta (in capat e „obligatoriu la dreapta”), se trezeste si GPS-ul („dupa trei... sute... de... metri... virati... la... dreapta!”) si suntem pe calea cea buna se pare. Dupa ultimul viraj la dreapta ma trezesc in partea opusa a drumului in locul in care n-am putut vira la dreapta pentru a ajunge la destinatie. Acum pot vira la stanga pentru a ajunge in acelasi loc, dar exista o alta problema: traficul vine din fata pe doua benzi si nu se opresc nicicum. E adevarat, trebuie sa acord prioritate de dreapta, insa in ritmul asta mai trec maine dimineata, asa ca inaintez centimetru cu centimetru pana cand gasesc un spatiu mai mare intre doua masini si ma bag cu tupeu, accelarand la maxim. Rotile rup aderenta si fluiera, iar eu ajung pe directia dorita. Mai trebuie sa gasim cladirea. Inaintam la relanti pe straduta, printre masini parcate de-o parte si de alta, la gramada. Vedem si numarul 40 unde trebuie sa ajungem, dar nu putem opri, ca n-avem loc sa parcam, asa ca mergem inainte. Trecem printr-o balta imensa, nu fara emotie, caci nu stiu cat e de adanca si ce se afla pe fundul ei. Numai o pana ar lipsi acum. Din fericire trecem fara incidente si ne gasim iarasi in mijlocul unui card de masini. Ne invartim cu atentie printre ele si descoperim si un loc de parcare, blocand o alta masina. Manevrez astfel incat sa-i las celuilalt loc de manevra pe langa masina mea si o fosta sina de cale ferata.
Octombrie Rosu (partea a 4-a)
Posted on Friday, October 14. 2011 at 06:07
Ma trezeste anuntul capitanului: „...incepem coborarea catre Krasnodar, ne asteptam sa aterizam in 20 de minute...”. Suntem deasupra unui plafon gros de nori, in care intram treptat. Printr-o spartura se vede pamantul de jos. Casele nu se disting inca, dar noi coboram incet prin straturile de apa condensata , schimband din cand in cand directia, dupa cum imi pare mie. Cand in sfarsit iesim din nori ne intampina peisajul desprins parca din alta lume, cel putin pentru mine: copacii nu seamana cu nimic din ce am vazut pana acum si par a fi atat de desi incat as fi in stare sa pun pariu ca acolo in padure nu ajunge lumina soarelui. Pamantul e de o culoare cenusie-maro, si acolo unde culoarea e mai deschisa imi dau seama ca de fapt este apa. Mai mult, zaresc si primele lucruri facute de mana omului, ca o pata de culoare pe apa murdara: un vapor alb tras langa un debarcader care se pierde intr-o cladire alba. Apoi apar si case, la inceput ca niste pete rosii, apoi din ce in ce mai detaliate. Ma simt ca un modelist aplecat asupra unei diorame, dar nu ma pot intinde prin geam ca sa pun machetele asa cum imi place mie. Loc de joaca stiu ca este, nu gluma! Insotitorii de bord fac o ultima verificare a pasagerilor si cu greu determina pe unul dintre rusi sa-si inchida iPad-ul. Domnisoara blonda devine insistenta: „Please shut off your iPad, sir!” El o priveste tamp si cu neincredere, dar ea ramane pe pozitie: „Now, sir!” si castiga. Animalul (caci abia incape in scaun) apasa butonul si inchide iPad-ul in coperta lui. Ea isi continua plimbarea pana la coada avionului, inspectand toate locurile, si se aseaza pe scaunul ei.
Contactul cu solul e mai bine sesizat decat la Viena, si rulajul dureaza mai mult. Privesc pe geam si incet incet capat un sentiment de familiaritate cu locurile astea. Seamana foarte mult cu ce e acasa. Mai putin denivelarile pistei, mai multe, si unele mai adanci. Pe alocuri vad stratul de uzura sarit. Lungimea rulajului depaseste lungimea rabdarii mele, asa ca imi desfac centura de siguranta. Altii vorbesc deja la mobil, eu doar imi aduc aminte ce am patit ultima data in Statele Unite cand am asteptat jumatate de ora ca sa se conecteze telefonul la retea, asa ca il pornesc si eu. Pe cand termin de pornit ambele telefoane, avionul face un viraj la dreapta si se opreste in fata a doua corpuri de cladire. Pe unul, cel mai vechi, scrie cu litere chirilice; pe celalalt, mai nou, scrie cu litere latine, dar evident se refera la acelasi loc: Krasnodar. Eh, iata-ma si in Rusia, dupa o amanare de cateva zile care mi-a dat prilejul sa mai petrec un weekend la Surduc. Din pacate acolo am racit si acum trag ponoasele, adica suflu cam un servetel la jumatate de ora, asta daca nu dorm ca sa recuperez cele doua sapamani de nesomn si agitatie, evident, inutila. Niciodata nu e momentul potrivit pentru nimic si asteptand momentul potrivit o sa mori cu „to do list” in mana. Asa si cu plecarea in Rusia. Oricum, amu’ am ajuns, asa ca ar fi bine sa-mi vad de treaba si sa ma concentrez la ce am de facut, ca timpul o sa treaca el asa cum stie mai bine.
Purtand acest dialog interior, observ ca inca asteptam sosirea scarii mobile, iar jos langa autobuzul care ne va prelua pentru terminal s-au adunat asa: cel care a dirijat avionul in pozitia de parcare, un individ in uniforma si cu chipiu, un soldat cu un caine in lesa, o tipa in uniforma, vreo patru angajati care au inceput sa descarce bagajele, inca un tip in uniforma, plus cel care tocmai vine cu scara mobila. Avionul este destul de mic, asa ca scara mobila este ajustata si-l forteaza pe operator sa se aplece putin, pentru ca a coborat-o pana i-a ajuns in cap, el avand postul de conducere fix sub scara. Afara e innorat si bate un vant destul de puternic. In sfarsit se deschide usa si pornim incet, dar sigur, spre iesire. La baza scarii, personajele adunate langa avion sunt cu ochii pe noi ca nu cumva sa nu ne urcam in autobuz. In ceea ce ma priveste, nici nu ma gandesc sa stau prea mult in vantul asta. Trag gluga pe cap si merg alert spre autobuz, unde o las pe spate si ma proptesc cu spatele pe o bara. Ceaiul si cola se cer afara, dar ma mai abtin. In sfarsit au coborat toti pasagerii si autobuzul poate pleca. Parcurge vreo treizeci de metri si se opreste la intrarea in cladire. Usile se deschid si noi navalim afara, unde ne asteapta de-o parte si de alta a usii de intrare in terminal alti doi indivizi in uniforma. Zici c-am aterizat pe-un aeroport militar. Dincolo de usa terminalului alt militar sta cu o cutie cubica in mana indreptata spre fiecare pasager care intra. Urmeaza asteptarea la controlul pasapoartelor. C. imi spune ca si el ar avea nevoie la buda dar convenim sa ne pastram totusi locurile la coada, pentru ca merge teribil de incet. Mai schimbam cate o vorba vizavi de ce vedem (in principal comparam aeroportul cu cel de acasa si din ce ne dam seama nu-i mare diferenta, ba chiar as zice ca „al nostru” e mai fain), comentam pe tema duratei controlului pasapoartelor, si pana la urma schimbam coada, fiecare cu una mai in dreapta. E destul de repede pentru mine, sunt privit de doua ori, pasaportul mi se verifica de doua ori, si in sfarsit mi se pune o stampila portocalie in pasaport si una la fel pe formularul de imigratie. Sunt liber sa-mi iau bagajul. C. intarzie un pic, pe el il examineaza o femeie si probabil femeile sunt mai meticuloase. Intr-un final primeste si el cele doua stampile si mergem sa ne luam bagajele, cu care ne oprim la usa toaletei. C. intra primul, eu privescin jur dupa iesire. O descopar fara prea mare dificultate si constat ca mai avem de trecut bagajele prin niste scannere, si pe noi printr-un detector de metale. Ma duc sa dau si eu afara cola si ceaiul, clasez toaleta ca fiind inferioara celei din aeroportul de-acasa si pornim spre iesire. In graba, uit borseta la mine si trec prin detector, care urla ca apucatul. Doamna si domnul in uniforma se uita la mine si nu zic nimic, dar citesc clar „boule!” in privirea lor. Imi fac semn sa trec inapoi, pun borseta in aparatul cu raze x si trec din nou. Detectorul de metale nu zice nici „bip”, imi iau borseta si ma alatur lui C. in drumul spre iesire.
Coridorul pe care iesim are pe jos un mozaic pe care mi-l aduc aminte din autogari. Dau nas in nas cu un muncitor cu manusi in maini care iese dintr-o toaleta. Cand ajung in dreptul usii simt miros de acetilena, vad niste furtunuri pe jos si-mi fuge gandul undeva la inceputul anilor `90, cand s-a bagat gazul metan la ai mei la bloc. Aceeasi vreme de toamna, ba chiar putin mai frig, acelasi miros de carbid. Eu cu ceilalti baieti de la bloc cautam bucatile cazute din neglijenta celor doi muncitori ca sa facem pocnitori din cutii de cafea cu fundul gaurit cu un cui. Se punea o bucata de carbid si se adauga apa. Daca nu era apa, scuipam pe rand in cutie ca sa dam nastere acetilenei. Puneam capacul cutiei, cel mai viteaz o punea pe pamant, punea piciorul pe ea, aprindea un chibirit pe care-l apropia de gaura din fundul cutiei si bum! capacul se rostogolea cu un sunet metalic pe beton. Dar acum nu e timp pentru depanat amintiri.
Octombrie Rosu (partea a 3-a)
Posted on Tuesday, October 11. 2011 at 18:54
Nicio problema cu pasapoartele, asa ca ajungem la timp la controlul de securitate. O tanti sunteaza coada trecand pe sub cordonul despartitor, sub privirile deloc dezaprobatoare ale agentului de securitate. Era in spatele nostru, acum a ajuns in fata noastra si a altor 4-5 pasageri. Eu si C. ajungem la rand pentru control si ne despartim, fiecare la o alta linie. Pun totul pe banda si trec prin detectorul de metale care incepe sa piuie. Domnisoara care era de paza acolo ma intreaba ce am la mine. Constat ca am lasat totul, mai putin lantisorul de la gat. I-l arat si-mi spune sa mai trec o data, dupa ce butoneaza ceva, probabil legat de sensibilitatea aparatului, si acum trec fara sa mai starnesc protestele detectorului. C. trece mai usor decat mine, si de data asta nedescaltat. Punem bagajele in ordine si ne indreptam spre zona de imbarcare.
Odata ajunsi la poarta de la care trebuie sa ne imbarcam, zgomotul creste. In jurul nostru e plin de rusi, judecand dupa ce auzim. Fiecare al doilea are o plasa de cumparaturi de la duty free. Cele cateva rusoaice pe care le zarim prevestesc ca in cursul sederii noastre la ele in tara, o sa ne punem gatul pe rulmenti. Un oficial al aeroportului cu un clipboard in mana ne intreaba daca destinatia noastra este Krasnodar si bifeaza ceva in hartiile ei. Deja ne-au luat in evidenta. Apare si autobuzul care ne va duce la avion. Ne indreptam spre iesire, ni se ureaza zbor placut si urcam in autobuz, asteptand sa plecam odata. Rusii nu se grabesc, stau de vorba, rad, in timp ce pe mine ma cuprinde din nou somnul si un impuls de nestavilit de a stranuta. O data, de doua ori, de trei ori. Incep sa injur printre dinti, pentru ca stiu ca ma voi chinui un pic cu raceala asta pana o sa scap de ea. Pana una, alta, usile autobuzului se inchid si plecam spre avion. De data asta, avionul e unul putin mai mare, dar parca e mai mic decat un B737. La interior, sunt profund dezamagit: scaunul de la fereastra e foarte ingust, in comparatie cu cel de la margine. „Cine naiba s-o fi gandit la prostia asta cand a facut compartimentarea?” ma intreb in gand, multumit in acelasi timp ca sunt subtire si ca incap pe locul ala. De nu s-ar mai pune nimeni langa mine, ar fi perfect, as putea sa dorm linistit. Caut sa-mi pun bagajul in dulapul de deasupra scaunelor, dar vezi sa nu am loc. Il bag sub scaun, gandindu-ma din nou ce bine ar fi sa nu se puna nimeni langa mine nici acum, ca sa imi pot intinde picioarele.
Privesc pe geam si sper sa nu mai vina alt autobuz cu pasageri. Intr-adevar, nu mai vine niciun autobuz. Vine in schimb un microbuz din care debarca sase oameni. Spre norocul meu, nu se pune nimeni langa mine. Imi iau pozitia de somn, intinzand picioarele sub scaunul din fata celui liber de langa mine. In spate la un scaun distanta are loc si C., el din nou la margine. Eu stau confortabil, imi pun gluga pe cap, sprijin capul intre spatar si peretele avionului si astept pushback-ul. Scara a fost deja retrasa iar usa incuiata. Cu un mic soc, vine si pushback-ul, iar avionul incepe rulajul. Rulam un pic, apoi ne oprim. Asteptam sa treaca un alt avion, dupa care continuam. Trecem pe langa un A307 „Air China” care aparent se pregateste de decolare, apoi spre mirarea mea continuam rulajul. Atingem capatul bretelei, viram stanga si ne oprim din nou. „Austrian 927, taxi and hold short of runway” imi imaginez o posibila instructiune a turnului de control, in timp ce un Boeing ne scutura un pic dupa ce aterizeaza cam din scurt, dupa cum apreciez eu. Asteptam sa elibereze Boeingul pista, dupa care ne aliniem si noi. Acum Boeingul e in locul nostru pe bretela, iar pilotii tureaza motoarele. Avionul ia viteza, simt cum botul se ridica, apoi trenul de aterizare de sub aripi paraseste pamantul, iar motoarele vibreaza si noi urcam. Imediat se aude zgomotul retragerii trenului de aterizare, iar eu inchid ochii, neinteresat de priveliste si hotarat sa dorm cat mai mult.
Nu stiu cat am dormit, cert e ca m-am trezit la timp, probabil forfota din jurul meu a fost indeajuns de multa ca sa ma trezeasca. Se serveste micul dejun. Pentru mine e al treilea, dar la constitutia mea n-ai zice ca mananc uneori si de cinci ori pe zi. Macar e un mic dejun cald: omleta cu paine prajita si unt, plus un iaurt simplu. Totul la dimensiunile unei mese de avion, adica daca m-as fi straduit as fi terminat-o din doua-trei inghitituri. Noroc ca era fierbinte si ca nu eram la mine in bucatarie, singur, flamand si grabit. Torn un pahar de cola si un ceai fierbinte, suflu zgomotos nasul de doua-trei ori, ca sa respir linistit, apoi imi trag din nou gluga pe ochi si ma retrag in coltisorul meu. Adorm pentru nu-stiu-cat timp, ma trezesc cu un insotitor de bord care-mi intinde formularul de imigratie necesar strainilor care intra in Rusia. Completez ce apuc pe acolo, il intreb si pe C. despre adresa firmei, dar amandoi am uitat-o. Noroc bun, o lasam asa. Daca tot m-am trezit, profit de ocazie sa fac cateva poze prin geamul avionului. Privelistea este frumoasa, culorile apelor sunt atat de diferite fata de ce am mai vazut pana acum, incat trag cadru dupa cadru. Evident, unele sunt miscate, ca deh, mai o turbulenta, mai mi-e somn din nou, asa ca inchid aparatul foto si ma pun din nou sa dorm.
(va urma)
Octombrie Rosu (partea a 2-a)
Posted on Monday, October 10. 2011 at 17:29
Cu gandurile astea in minte ne apropiem de aeroport, iar soferul incetineste sub viteza legala. Parca ghicindu-mi gandurile, imi spune ca in locul acela stau politistii cu radarul. Ma minunez si eu de ingeniozitatea si tupeul pe care il au „militienii” sa stea la panda parcati pe marginea unui sens giratoriu. Aeroportul apare in fata noastra, aratandu-si prima oara turnul de control, apoi Terminalul 2. Interesant, nu stiam ca acest mic aeroport are mai mult de un terminal. Probabil terminalul 1 o fi cel de marfa. Habar n-am... Intram in parcarea aeroportului, oprim chiar in usa terminalului, semnez foaia de parcurs, imi iau bagajele si intru.
Ma duc direct la check-in si sunt singura persoana la ghiseu. Pusa pe cantar, valiza mea are numai 16,5 kg. Imi iau tichetele de imbarcare si ma instalez pe o banca, langa doi agenti de paza care se pare ca au luat o pauza si acum discuta politica. Eu astept sa treaca timpul, apoi il sun pe C., colegul cu care voi calatori. C. nu raspunde, asa ca ma indrept alene spre controlul de securitate, pe care il trec fara nicio problema. Nu asa de norocoasa e o domnisoara incaltata cu niste cizme pana peste genunchi, care e nevoita sa le scoata. Banuiesc ca agentul de securitate se delecteaza cu privelistea la bikini pe care, fara sa vrea, din cauza fustei scurte, domnisoara blonda i-o ofera.
Ma plantez pe o banca sub un afis care spune „free wireless internet”, scot telefonul, caut reteaua si ma conectez. Pierd vremea citind cele doua bloguri pe care le urmaresc si pe care mai comentez, ma amuz, ma intristez, apoi ma amuz din nou. Ajunge si C., e la control, mai am deci timp, asa ca imi vad de citit. Cand ridic privirea, C. a trecut de control si observ ca n-a scapat nedescaltat. Ne salutam si ne asezam la coada pentru imbarcare. O singura usa mai sta intre noi si avion acum. Pas cu pas, ajungem la iesire si suntem preluati de autobuzul care ne duce pana la scara avionului. Fiind o cursa regionala, avionul e mic, iar mie-mi place sa denumesc avioanele de acest fel „microbuze”, deoarece spatiul interior e atat de mic, incat ar da unora claustrofobie. Imbarcarea nu dureaza prea mult, am loc la fereastra, prin urmare ma pregatesc sa dorm. C. are loc pe celalalt rand, paralel cu mine, dar la margine; langa mine nu se mai aseaza nimeni, prilej pentru a-mi depozita borseta pe respectivul scaun. Pun capul intre spatarul scaunului si peretele avionului, imi trag gluga pe cap, inchid ochii si ignor instructajul pentru situatii de urgenta. Stiu cum se pune centura, stiu cate iesiri sunt, stiu unde-s vestele de salvare (de parca ne-ar ajuta la ceva in caz de amerizare), stiu „brace position”, stiu ca vreau sa dorm.
Insa dupa decolare nu pot sa dorm. Privesc pe fereastra la intunericul de afara, unde iluminatia oraselor il transforma intr-o ciudata tabla de sah. Acolo jos, lumea inca doarme, dar nu pentru mult timp. Soseaua e deja aglomerata, dand tonul zilei care sta sa inceapa. Sus insa, animatia nu inceteaza niciodata si cu toate ca mi se pare ca suntem singuri aici, in mod sigur alte avioane brazdeaza la randul lor cerul. Eu incerc sa-mi continui somnul, dar gandurile ma poarta acolo jos si ma tin cu ochii deschisi si cu capul lipit de geam. Schimbarea directiei imi ofera pentru ultima data o priveliste asupra orasului pe care il voi mai vedea peste vreo trei saptamani. Timpul asta ar insemna foarte putin daca m-as afla acolo jos, inca dormind, insa acum mi se pare ca e tot mai mult, pe masura ce avionul se indreapta spre granita. Ma doare gatul si mi-e somn de pic, asa ca iau pozitia de somn, ascultand zumzetul elicelor, in care se pierd discutiile pasagerilor si anunturile capitanului. Acum dorm.
Ma trezesc la timp ca sa iau gustarea oferita de stewardesa si un ceai cald, care imi calmeaza durerea de gat si imi face din nou pofta de somn. Suflu nasul in doua servetele si imi reiau pozitia de somn, dupa ce ma uit pe al doilea tichet de imbarcare si constat cu bucurie ca si pe avionul catre Rusia am loc tot la geam. C. imi zice ceva, nu imi dau seama ce, insa zambesc si ma intorc la somn. Cand ma trezesc, coboram spre Viena. Aterizarea e destul de lina, rulajul nu dureaza mult si in sfarsit suntem imobilizati pe pista, langa autobuzul care ne va duce la terminal. Cursa nu dureaza mult si iata-ne debarcati la intrarea in terminal, unde lumea se buluceste pe cele trei usi existente. Domnisoara blonda care a trebuit sa se descalte la controlul de securitate porneste hotarata spre iesirea din aeroport. Noi pornim spre poarta D, hotarati sa rezolvam repede cu controlul de securitate. Dam o tura rapida prin zona, nu ne multumeste nimic, prin urmare ne indreptam spre zona de control. Desfacem curele, ceasuri, scoatem pasaportul si tichetul de imbarcare, si noroc ca agentul ne cere tichetul, se uita la el, apoi ne spune ca e inca prea devreme si mai bine mai stam si noi la o cafea sau la un
„breakfast”. Mda, nu zice rau. Chiar imi era foame, asa ca ma uit prin jur. Singurul local deschis e cel de langa sala de asteptare si imi pare ca nici n-au mare lucru pe acolo de mancare. Imi spun ca rezist fara sa mananc pana pe avion cand o sa ne serveasca micul dejun, insa ora locala e abia 6:20 si mai sunt aproape 3 ore pana la imbarcare. Hotaram sa le pierdem in sala de asteptare. Scoatem telefoanele si scanam dupa retele wi-fi. Reteaua aeroportului e gratis, asa ca ne apucam sa citim stirile, blogurile si sa pierdem un pic timpul. Eu incep sa scriu povestea asta, dar o las dupa maxim zece randuri ca sa dau niste replici pe un forum, dupa care ma ia din nou somnul. C. isi butoneaza in continuare telefonul.
Nu stiu cat am atipit, insa mi-a prins bine. Suflu din nou nasul si ma pun pe citit. C. imi spune ca se duce la toaleta si-mi lasa in grija bagajul, asa ca sunt cu un ochi in telefon si cu celalalt pe efectele lui C. Din fericire se intoarce repede. Pe mine ma cuprinde o foame teribila, asa ca ma duc in localul de langa noi si dau 4 euro pe un sandvis destul de mare, cu sunca si cascaval. Pe langa sunca si cascaval mai are in compozitie si o maioneza buna la gust, dar fierea mea avea alta parere, cum aveam sa aflu un sfert de ora mai tarziu. Il informez pe C. ca am de gand sa ma duc la toaleta, si-i las in grija bagajul, insa ma intorc dezamagit: wc-ul este incuiat. Cum fierea ma chinuie, ma duc sa caut alte toalete care au wc-urile descuiate si le gasesc fara prea mare efort, tocmai la timp. Imi inchei socotelile cu organismul, rasuflu usurat si ma indrept spre chiuvete ca sa constat ca distribuitorul de sapun e gol. Il incerc pe celalalt si din nou rasuflu usurat, pentru ca are sapun si ma scuteste de grija altei cautari. Intors in sala de asteptare, C. imi propune sa trecem in alta parte a aeroportului, asa ca aratam pasaportul ca sa trecem spre portile B si C, unde, dupa un pic de hoinareala prin duty free, gasim prize pentru laptopuri. Eu nu vreau sa ma mai dau pe net, asa ca pun capul pe rucsac si adorm. Ma trezeste C. si imi spune ca e timpul sa mergem la imbarcare. Imi iau rucsacul si ne indreptam spre poarta D, insa trebuie sa trecem din nou de controlul pasaoartelor si surpriza, de data asta e coada. Din fericire, austriecii sesizeaza marimea cozii si deschid inca un ghiseu. Zambesc ciufut la gandul ca in Romania nu doar ca n-ar mai fi deschis un alt ghiseu, dar probabil ar fi inchis unul din cele doua pentru „schimb de tura” sau „pauza de masa”.
(va urma)
Octombrie Rosu (partea 1)
Posted on Saturday, October 8. 2011 at 09:40
O privesc pe geam cum se indeparteaza si ma gandesc ca mereu am urat despartirile, fie temporare, din cauza plecarilor mele, fie definitive. Fac eforturi sa rezist oboselii care ma cuprinde din nou, tot mai puternic in ultimele zile. Imi desprind privirea de geam, semnalizez si ma infig in trafic, gandindu-ma cat de mult m-am stresat in ultimele doua saptamani, ajungand sa dorm trei ore insignifiante pe noapte apoi fiind in fiecare zi un fel de zombie paranoic.
Cuplul motorului diesel isi spune cuvantul si in scurt timp ma trezesc in viteza a patra, stupid, as putea spune, pentru ca trebuie sa franez la intersectie. E deja ora 22 cand ajung acasa si eu nu mi-am facut bagajele inca. Ma bazez pe lista pe care am facut-o pentru plecarea in Statele Unite si mai adaug mental cate ceva - evident, aveam sa uit niste lucruri - si pun in valiza.
Durerea de gat de azi dimineata ma sacaie din nou si ma incrunt la gandul ca si de data asta o sa am “placerea” de a fi cu randamentul la jumate, cu nasul plin de muci si cu pachetele de servetele dupa mine. Primesc verdictul de la doctor: gatul rosu si ca bonus, posibil puroi. Ce antibiograma, direct antibiotic! Forfotesc prin toata casa si imi adun in sfarsit hainele, o pereche de ghete si o pereche de pantofi in valiza care numai ea cantareste 5 kg. Cu gandul la cele 21 kg limita, un pulover si o camasa raman in urma, prilej de neplacere pentru mine ca sa ajung si sa descopar ca puloverul pe care l-am luat este unicul. In schimb windstopperul si fleece-ul si-au gasit loc. Ma uit la ceas: e 0:28 si taxiul vine la 4:30. Pun ceasul sa sune la 3:30, ca sa am timp de dus si un foarte mic dejun, beau un ceai fierbinte si ma bag sub plapuma, punand inainte de asta aeroterma pe timer. Ma ridic si mai pun inca un ceas sa sune, ca sa fiu sigur ca ma trezesc. Adorm instantaneu, visez ceva si ma trezesc, gasind aeroterma inca in functiune. Cu gandul ca am apasat pe butonul gresit, o opresc si ma culc la loc.
Visez un intreg roman, ceasul suna si evident il opresc, apoi ma intorc pe partea cealalta. Suna si celalalt, si surprinzator ma trezesc ca si cum as fi dormit cateva ore bune. E 3:40. Urmez ritualul pe care in ultimele doua saptamani l-am prescurtat in fiecare dimineata in alt fel : dus, imbracat, mancat. Imi ia cele 20 de minute obisnuite sa fac dus si sa ma usuc, apoi sar in blugii pregatiti de cu seara si in tricou, injur raceala care ma stoarce de energie si durerea de gat care nu ma lasa in pace sa mananc. Alaltaieri am fost la dentist si interventia asupra maselei de minte mi-a lasat o rana pe interiorul obrazului, nimic neobisnuit, daca tinem cont de locul in care se afla respectiva masea, insa nici acum nu pot manca pe partea dreapta. Termin de mancat, ma spal pe dinti si uitandu-ma la ceas uit sa-mi iau periuta de dinti. E deja 4:30, taxiul a venit. Eu sunt gata, imi iau ramas bun de la M., colegul de apartament, si ies pe usa tarand pe rotile ei valiza incuiata cu lacatul TSA.
Taximetristul iese din masina si ma ajuta sa-mi pun valizoaia-n portbagaj, peste roata de rezerva, apoi asteapta sa-mi dau jos din spate si rucsacul care-si gaseste si el un colt liber alaturi de valiza. Afara e rece si probabil miroase a toamna, dar eu mi-am pierdut simtul mirosului tot sufland in servetele si nu simt nimic, decat racoarea noptii care in vreo doua-trei ore o sa inceapa sa cedeze diminetii. Ma urc in masina si plecam. Nimeni pe strazi, nici macar vreun caine comunitar. Orasul inca doarme, dar la a doua intersectie se vad primele semne de viata, doua tipe care merg tinandu-se de brat, iar una se impiedica putin. Are o fusta verde care-i ajunge putin deasupra genunchilor si in picioare niste botine negre care probabil trezesc cartierul, de vreme ce se aude pana in masina bocanitul lor pe asfalt. Cele doua nu par a fi “centuriste”, ci mai degraba doua studente care au fost la un chef, iar acum se duc acasa. Eu merg la aeroport, semaforul s-a facut verde, iar fetele raman in urma.
Incerc sa-mi amintesc cand am fost ultima oara la un chef, in studentie, si nu reusesc sa plasez in timp evenimentul, pentru ca nu mi-l amintesc. Sa fi tot fost prin anul 4, pentru ca in anul 5 nici n-am prea dat pe la facultate, eram prea absorbit de job. Taxiul trece prin centrul in care masinile au incremenit in parcare. Mai incolo, insa, langa piata, apar semne ca pentru unii oameni ziua a inceput déjà. Doua masini ne ajung din urma (si ne lasa in urma) la semafor, iar noi ne indreptam intr-un ritm pe care il percep ca „innebunitor de incet”, deoarece taximetristul merge undeva sub viteza legala. Incearca sa faca un pic de conversatie, dar ii dau raspunsuri strict la obiect, si pricepe ca nu-s inca trezit de-a binelea. Imi place sa privesc pe geam in liniste si gasesc linistitor orasul asa adormit. In toate zilele il vad agitat ca un furnicar, cu soferi nervosi, cu masini care se inghesuie pe strazile devenite parcari, cu pietoni care trec grabiti si incruntati pe culoarea rosie a semaforului. Ma trec insa fiori inchipuindu-mi-l pustiu ca Pripyat, orasul fantoma care a fost parasit in urma tragediei de la Cernobil. Iar eu ma pregatesc sa pasesc azi pe teritoriul fostei URSS.
(va urma)
Cum să descoperi ceea ce era știut de ani buni
Posted on Sunday, September 18. 2011 at 18:19
"Many people assume that when porting a Windows app to Linux
using Wine, the best thing to do is link Winelib into the
application to create a native Linux application. Not so!
It's just as effective, and a heck of a lot easier, to run
the same binary on both Windows and Wine. So that's what the
Picasa team did. Picasa for Linux uses slightly different
text messages, but the .exe file is identical for both Windows
and Linux." (WineHQ mailing list, Thu May 25 20:50:12 CDT 2006)
Când am dat să rulez Picasa proaspăt instalată pe al meu Ubuntu 11.04, am avut surpriza că nu se deschidea nicio fereastră. Mai mult, rulând aplicația din consolă, am dat peste un ”segfault”, asezonat cu un mesaj în care eram înjurat frumos de ”HKLM”, ”Program Files” și alte minuni specifice Windows-ului. Adevărul e dincolo de noi... ...și se găsește cu Google. N-am salvat screenshot-ul și gândindu-mă că ăștia de la Canonical au dat în sfârșit bine de tot de gard cu Ubuntu (da, mă refer la porcăria - IMHO - de interfață grafică Unity), am căutat după cuvintele cheie ”picasa” și ”linux”.
Ceea ce am descoperit m-a uimit un pic: aveam instalată versiunea 2.7 pe care o mai avusesem instalată pe vremea Ubuntu 9.x și care funcționase fără probleme. Există însă la momentul acesta versiunea 3 (beta, dar cui îi pasă?), pe care am salvat-o frumos din repository-ul ei și i-am dat cu încredere ”upgrade”, înjurându-i pe cei de la Google care, în opinia mea deplasată, au mai instalat propriul lor Wine odată cu aplicația. Deja mă pregăteam să caut executabilul de Windows, să-l rulez bine-merci cu Wine și să rezist în continuare pe baricade cu Ubuntu și Gnome, că eu la Unity nu vreau, nu pot și n-am chef să mă adaptez, m-a călcat pe sinapse din primul moment în care am luat contact cu el. În fine, revenind la aventura căutării binarului de Windows, am căutat pur și simplu după ”picasa web”, am urmat primul link în care se menționa ”download” și am ajuns tot la versiunea 3, surpriză ”for Linux”. Aha, ”toate drumurile duc la Roma”.
Până una, alta s-a încheiat și upgrade-ul de la 2.7 la 3, iar eu am relansat cu un pic de reținere Picasa, și de data asta am avut surpriza (placuta!) că a funcționat și ca mi-a găsit pozele. Rezultatele s-au văzut pe web, la capitolul albume personale.
Românul și șoselele
Posted on Wednesday, September 14. 2011 at 06:05
M-am trezit azi circulând ”ampixulea” pe banda a doua. Nu trebuia să fac la stânga, banda întâi era liberă, dar eu mergeam ca o oaie pe banda a doua, în șir indian cu alte oi ca și mine. Oi? Oare ar trebui sa spun mai bine boi? De unde oare această afinitate a românului vizavi de banda a doua?
Poate că pe banda întâi ne pândesc niște pericole pe care nu le vedem: gropi, guri de canal fără capac, bălți, asfalt decopertat sau mașini care staționează cu avariile pornite. Cu excepția ultimelor, restul se pot găsi și pe banda a doua (deși, dacă mergeți prin București - și nu numai - puteți găsi și MAȘINI staționând cu avariile pornite pe banda a doua), așa că mă întreb din nou: de unde afinitatea pentru banda a doua? ”Pe banda întâi circulă mașinile care merg mai încet” ar putea spune cineva. Serios? Banda întâi e de cele mai multe ori goală.
Poate că românul e superstițios și virează doar la stânga. Nu, cu siguranță nu. Românul virează și la dreapta, fapt dovedit de claxoanele celor care cred că verdele intermitent pentru virajul la dreapta le conferă și prioritate. ”Aho, aho, șoferi și frați,/Stați puțin, nu claxonați!” Verdele ăla e acolo ca atunci când pe banda a doua stați toți ca oile, cei care vor să facă dreapta să aibă această posibilitate și să-i lase astfel în pole position pe cei care vor să meargă înainte, dar nu mai au loc pe banda a doua. Da, numerotarea benzilor se face de la bordura din dreapta către bordura din stânga, începând cu numărul 1, adică la fel ca și direcția de citire la arabi! Banda aia cu semafor verde intermitent are marcaj și pentru ”înainte”, altfel ar fi o bandă de viraj numai la dreapta, cu semaforizare corespunzătoare. Așa că degeaba claxonați pe cel care vrea să meargă înainte și stă pe banda aia iar voi ardeți de nerăbdare să virați la dreapta; aveți posibilitatea de a vira la dreapta, nu permisiunea de a vira la dreapta. Dacă aveți trafic din stânga, unde de cele mai multe ori semaforul e verde, sau din sens contrar, iar voi vă băgați ca boii în intersecție ca să faceți dreapta pe verde intermitent, se cheamă că în caz de accident nu ați acordat prioritate.
Data viitoare când vă proptiți cu încredere mâna-n claxon, uitați-vă pe banda a doua, că s-ar putea să fie plină și cel pe care îl claxonați e acolo ca să nu fie în spate la celălalt semafor, nu doar ca să fie banda întâi goală pentru că poate câțiva grăbiți s-ar putea să dorească să câștige 2-3 secunde virând la dreapta pe verde intermitent.
Ca o paralelă, în multe state din US este permis virajul la dreapta când semaforul este roșu, cu condiția să se acorde prioritate celorlalți. Nu te claxonează nimeni dacă nu virezi la dreapta pe roșu de pe banda aia. Ma rog, dacă ăla din spate nu e un chinez și daca nu ești eventual în NY, caz în care se schimbă nu pic lucrurile. Da, am condus în US, vreme de câteva luni bune. Dacă în România s-ar legifera virajul la dreapta pe roșu în aceleași condiții ca în US, ar crește exponențial poluarea fonică din cauza claxoanelor. Banda întâi ar deveni preferata șmecherilor din trafic și banda a doua ar cădea naibilor în uitare.
Semnalizarea intenției de a opri e o noțiune necunoscută românului. Nu mai departe de azi, mergeam după unul cu o Dacie veche. Aveam loc să-l și depășesc, dar cum mergea omul destul de tare, nu m-a deranjat să stau în spatele lui. Din față, liber! La un moment dat, frânează până la oprire. Mă gândeam la vreun șanț de-a curmezișul drumului, dar nici vorbă de așa ceva. El oprise acolo unde avea probabil o treabă. Așa, pur și simplu, fără semnalizare. Dacă ar fi semnalizat, m-aș fi asigurat și l-aș fi depășit, ca nu venea nimic din față și nici în spate nu mai aveam pe nimeni. Dar dacă s-a oprit el, de ce să nu se oprească și ”fraierul” din spatele lui? Fluidizarea traficului? Semnalizare? Ce e aia? Desigur că tolomacul nu și-a dat seama de ce a căpătat un claxon prelung (și în particular și câteva ”urări de bine”, spuse printre dinți, cu referire clară la originile lui și la ale celui care i-a dat permis de conducere). Alții sunt mai ”inteligenți” și pun semnalizarea după ce au oprit: ”Ce-ai, băă, ce vrei, c-am dat semnal?!!” Ai dat pe mă-ta! Semnalul tău înseamnă în cel mai bun caz ”sunt idiot”!
Pe șoselele românești e din ce în ce mai stresant să conduci. Meltenii cu mașini puternice care circulă mai nou în afara țării pot fi recunoscuți și acolo de la distanță: îți dau flash-uri pe autostradă, îți lovesc mașina când deschid larg portierele în parcare (zici c-ar deschide și acum poarta casei în satul natal), aruncă cutia de suc goală din mașină și depășesc cu nesimțire limita de viteză. I-am invadat pe toți. La început timid, în trenuri, apoi în autocare și în mașini. Păzea! Românul își face singur regulile de circulație pe șosele!
Pentru ce?
Posted on Thursday, September 1. 2011 at 04:43
Secolul vitezei s-a terminat și... a început altul. Totul e mai rapid, mai puternic, mai... Ziua se scurge tot mai repede. Din 24 de ore, petrecem cel puțin 8 la serviciu, vreo 2 în trafic, vreo 8 dormind (în cazul fericit) și parcă ar mai rămânea cel mult 6. Șase ore care trec foarte repede, dacă e nu cumva e vorba de șase ore petrecute în aeroport așteptând avionul. Dar nu am de gând să scriu acum despre avioane.
Vreau să scriu despre cum văd viața celor din jur (myself included) în momentul ăsta. Zici că e un maraton, suntem mereu în luptă cu timpul, căutăm să mai câștigăm câteva secunde și pentru asta facem sacrificii prea mari. Renunțăm la libertate pentru o carieră mai buna, pentru niște bani în plus, pentru o mașină mai sofisticată sau pentru un etaj în plus la vilă. Muncim 12-14 ore pe zi, venim acasă frânți de oboseală, și singurele dorințe sunt o masă bună, un duș și un somn, ca să mai recuperăm ce am pierdut cu o seară înainte, făcând ultima prezentare în PowerPoint. A doua zi o luăm de la capăt. Ne urcăm în mașină și căutăm să mai câștigăm timp ascultând un ”audiobook”, pentru că nu mai avem timp să citim, iar când citim, e vorba cel mai probabil de cărți de specialitate. Ah, uitasem că de fapt și informațiile alea le găsim pe internet. Sau citim puțin și prost. N-avem timp să ne gândim la ceea ce citim, acceptăm ce ni se bagă pe gât tot ce e ”în trend”.
Uităm. Uităm că există viață dincolo de geamurile mașinii, că la câțiva kilometri de unde locuim și muncim există natură, că noaptea cerul e înstelat, nu acoperit de smog și nici de ceața lăptoasă a iluminatului public. Uităm zilele de naștere ale celor dragi (acum le găsim pe Facebook, oricum), uităm când am stat ultima oara pe spate și am privit noaptea cerul înstelat ascultând greierii sau foșnetul valurilor care se sparg de mal. Uităm să zâmbim, uităm să ne bucurăm de lucrurile simple. Uităm cum e să ne îndrăgostim, ne speriem când se întâmplă și ne închidem sufletul ca să nu devenim vulnerabili. Nu lăsăm cealaltă persoană să vadă ce simțim cu adevărat și din cauza asta pierdem. Așteptăm prea mult de la alții și prea puțin de la noi. Nu scriem mesaje, nu sunăm, jucăm după niște reguli pe care nici nu știm cine le-a făcut. Ba știm, le-a facut mass media și le-am primit prin intermediul filmelor de doi lei și a ziarelor și revistelor idem. Nu mai iubim, dar visăm la un Făt Frumos și la o Ileana Cosânzeana după chipul și asemănarea manechinelor ”fotoșopate” din reviste. Căutăm mereu persoana perfectă și nu realizăm că de fapt ne lipsește persoana potrivită.
Trăim pentru weekend-uri și pentru concedii. Mergem la muncă încruntați, ieșim mult mai încruntați decît am intrat și apoi ne mirăm că îmbătrânim. Așteptăm concediul de anul ăsta, apoi concediul de anul viitor, ne promitem că în concediul următor ne vom relaxa. Nici măcar după ce ieșim de la lucru nu suntem în stare să ne relaxăm. Alergăm spre celălalt job, spre un curs, spre chiuveta plină de vase de două zile sau spre coșul de rufe care a dat de ieri pe dinafară. Ne grăbim la volan, facem prostii care pot fi fatale și pe care le uităm a doua zi după ce le povestim colegilor la cafeaua de dimineață.
Cumpărăm timpul altora. Copiii cresc cu bona și odată ajunși majori își iau zborul și realizăm cât de puțin am fost alături de ei. Mâncăm la fast food sau sărim peste mese. Bem ca să ne putem distra și fumăm ca să nu mai fim stresați. Ieșim în cluburi ca să ne relaxăm și venim acasă mai obosiți decât am plecat, triști că urmează iarăși o săptămână de lucru, îngrijorați pentru că iar intrăm într-un carusel nebun care nu se mai oprește. Ne luptăm pentru o mărire de salariu sau o promovare: facem ore suplimentare și ne promitem că odată ce am obținut ceea ce am urmărit ne vom face timp și pentru noi. Ne păcălim singuri, repetăm greșeli pe care ne-am promis că nu le vom mai repeta, după care ne refugiem în interiorul nostru, extenuați, înfrânți. Nu mai râdem; suntem ca niște soldați în alertă de luptă și nimeni nu a văzut soldați cu zâmbetul pe buze în linia întâi. În starea asta de alertă, ajungem până la urmă să ducem un război cu noi înșine. Dar pentru ce? Și mai ales, până când?
Dorințele românului
Posted on Wednesday, August 24. 2011 at 19:54
Mă plimbam pe malul Surducului într-o duminică și mă gândeam, privind mulțimea adunată la un grătar pe malul apei, la ce își dorește românul. Luând ca punct de plecare o simplă ieșire la grătar (sau la mici și bere), am căutat să fac o lista a acestor dorințe.
În primul rând, ca să faci o chestie atât de simpla ca și o ieșire la grătar, ai nevoie de bani. Cum fără bani trăiești foarte greu în lumea asta, toți și-i doresc: cât mai mulți, cât mai repede și cu efort minim. Românul e aparte. Pentru marea majoritate, la ”mulți, repede și ușor” se adaugă și ”printr-o șmecherie”. Dacă toate elementele de mai sus nu pot fi realizate, atunci românul preferă să adauge la rețeta obținerii banilor și ”șmecheria”. Cu cât mai mare țeapa dată, cu atât mai mare ”valoarea” și satisfacția. Evident, mai ales prin acest mod, banii vin la pachet cu ”dușmanii”. Dacă nu-i ai, musai să spui că ai. Înseamnă că ești invidiat pentru ceva, cel mai probabil pentru bani. Tema multor cântece care tind să devină folclor este, evident, banul!
În al doilea rând, mașina. Este de preferat ca aceasta să fie primită de la firma la care românul este angajat. Motiv de mândrie în parcare și în cercul social, mașina ”de firmă”, oricât de banală ar fi ea (dar să fie produsă peste hotare), este mijlocul de transport favorit către locul de grătar. Cu ușile deschise și cu muzica ”în blană” (de obicei manele), rolul mașinii este multiplu: atrage atenția celor din jur, pentru a vedea că utilizatorul mașinii ”s-a ajuns”; este un mijloc de distracție în vreme ce pe grătar sfârâie carnea, iar lumea din jur așteaptă nerăbdătoare momentul ospățului; este un umbrar la îndemână; dacă este una mai de Doamne-ajută, devine și un aspirator de femei, a cărui putere este direct proporțională cu prețul de achiziție și faima mărcii și/sau modelului.
În al treilea rând, femeia. O gașcă de baieți ieșiți la grătar ar putea da impresia unei trupe de homosexuali la agățat. La grătar se iese în perechi, și se admite și câte unul-doi băieți singuri, alături de una-două fete singure, fie de umplutură pentru a vedea și ei valoarea prietenilor care i-au invitat, fie ca să contribuie la cheltuielile cu combustibilul și cu cele necesare grătarului: carne, bere, suc, apă, cărbuni și alte mărunțișuri. Femeia trebuie să fie machiată cât mai nuanțat (nu contează că va face și plajă, și baie), și accesorizată cu cât mai multe bijuterii. Valoarea este direct proporțională cu cantitatea de machiaj și de bijuterii de pe corp. Costumul de baie trebuie să scoată cât mai multe părți ale corpului în evidență, nu contează dacă femeia respectivă chiar nu are nimic de arătat. Dar toate româncele sunt frumoase, sau cel puțin așa se consideră. Nu contează că le atârnă burta peste bikini, ele au valoare, măcar prin cei pe care îi insoțesc.
În al patrulea rând, zgomotul. Cu cât face mai mult zgomot, cu atât românul se simte deasupra celor de lângă el. Vorbește tare, dă muzica tare, și când i se atrage atenția că a întrecut măsura își arată valoarea: dacă ești cel mult la egal cu el, te înjură. Tare, și de mamă. Dacă simte cumva că nu ești la înălțimea șmecheriei lui, sare la bătaie. Când își dă seama că și-a greșit socotelile sau că n-ar avea șanse să te bată, mormăie împăciuitor un ”Hai dom'le, ce dracu' te superi pentru atâta lucru?”, gândind în sinea lui că măcar a fost suficient de șmecher ca să scape cu toți dinții în gură sau fără să plătească o amendă.
Cam atât am reușit să identific înainte de a face o baie alături de mulți conaționali veniți la un grătar și la o baie in lac. Odată în apă, am dat uitării micul meu exercițiu de gândire și m-am concentrat pe înot. Asta până am auzit acordurile manelelor răsunând dintr-o mașină de lux care tocmai părăsea incinta campingului. Atunci mi-am amintit că românul e și fudul.
Si uite-asa se instaleaza paranoia...
Posted on Sunday, August 7. 2011 at 20:37
Fantomele trecutului. Multi dintre noi le avem pe urmele noastre. Un/o fost/a prieten/a care nu accepta ca relatia s-a incheiat. Un/o individ/a ale carui avansuri le-ai refuzat. O persoana careia i se nazare ca in vremuri preistorice te-ai uitat un pic ciudat la ea si acum vrea sa se razbune.
Ti se intampla o data, apoi inca o data si inca o data. Esti cautat la telefon, pe Yahoo Messenger, pe hi5, pe Facebook. Uneori se prezinta cu numele real, alteori apare sub pseudonim. Vrea sa vada ce mai faci, cum o duci, care-i viata ta, daca il/o mai interesezi, unde te duci, de unde vii, ce program ai... chestii de genul asta. Te protejezi: il pui pe lista de ignore, il blochezi pe site-urile de socializare (ce dubios suna, acum imi dau seama: site-uri de socializare. Note to self: trebuie sa scriu despre asta), ii respingi sistematic apelurile, ii ignori sms-urile, ii ignori mailurile. Rasufli usurat, esti la adapost.
Timpul trece si intr-o zi, cineva te cauta pe Yahoo Messenger. Persoana gresise id-ul. Colac peste pupaza, fantoma te mai cautase la telefon acum vreo doua zile, asa ca faci un pic de conversatie, pui niste intrebari la care nu ti se raspunde, poate din motive intemeiate. Sapaturile pe net nu dau niciun rezultat, profilul nu este vizibil. Arma suprema, lista de ignore. Si totusi... este o fantoma sau o persoana reala? Uite-asa se instaleaza paranoia.
Nu ne mai jucam
Posted on Tuesday, August 2. 2011 at 22:03
Nu de alta, dar mi-e plin podul de "multam". M-am saturat si de nesimtitii care-mi folosesc masina pe post de suport pentru plasele lor de cumparaturi, de aia care depasesc axul drumului fara motiv in curbe ca oricum franeaza fraieru', de aia care dau manelele la maxim la ora 2 noaptea, de aia care scot continutul decantorului langa gardul tau pentru ca au trait toata viata la tara cu buda-n fundu gradinii si conceptul de WC si vidanjare e ceva SF pentru ei. Muie, ma! Muriti in chinuri!
De azi incepand, taxam. Si cand nu mai merge sa taxam, emigram. Direct la tinta, post pe specializare, cu contract beton, blindat de conditii. Doar suntem romani si ne descurcam.
Ghinion
Posted on Wednesday, July 13. 2011 at 23:10
Mi s-a spart parbrizul la masina. Da, la nici o luna de cand o am, dupa ce m-a depasit unul, a sarit o piatra (probabil din cauciucurile lui
) in parbriz. Crapatura aia se mareste pe zi ce trece. Maine ma duc la asigurari. Ghinion...
Despre bac
Posted on Monday, July 4. 2011 at 11:51
Daca tot e sport national datul cu parerea si mai ales ca e gratis, sa dau si eu. Mda, s-a picat la bac pe rupte. Era si timpul. Astea-s rezultatele, reflecta nivelul de pregatire al elevilor (unii spun ca procentul real ar trebui sa fie mult mai mic), cu astea defilam. Insa e fix pix ce s-a intamplat la bac, daca si la fabricile de diplome (pompos numite universitati) nu se face la fel, adica o triere serioasa a candidatilor.
Am dat bacul cu vreo 11 ani in urma. S-a copiat si atunci. Mie mi-a cerut ciorna cu rezolvarea unui subiect o supraveghetoare, pentru a le-o duce candidatilor din alta sala. Au fost insa supraveghetori care nu ne-au lasat sa miscam in front. Nici nu era necesar, in general. Alte probe nici nu ne puneau in pozitia de a copia. Bacul era necesar in proportie de doar 10-20 de procente pentru admiterea la facultate. Se dadea examen de admitere, nu se facea concurs de dosare (cu mici exceptii).
Procentul celor din generatia mea care au ajuns vai si-amar de capul lor dupa bac este insignifiant. Din tot liceul am auzit doar vreo doua-trei cazuri in care nu si-au terminat facultatea si au plecat la capsuni in Spania. Atat. Restul sunt ingineri, medici, avocati, liber-profesionisti sau patroni de firme. Nu moare nimeni de foame. Tampenii am facut si noi: chiul, fumat in buda, dansat pe mese, betii, batai. Deosebirea este ca am stiut cand sa ne oprim. Am stiut sa stabilim niste prioritati. Chiar si cei care aveau in spate parinti cu bani au stiut ca nu pot ajunge prea departe doar pe banii parintilor, le mai trebuia si ceva scoala. E bine sa ai parinti cu bani. E important sa ai pe cineva care sa te sustina. Important e sa nu-ti sustina tampeniile si sa-i pese de tine. Pentru ca parintii care au incredere oarba in odrasle si le dau pe mana bani si masini de lux fara ca sa-i invete ca e nevoie de efort ca sa realizezi ceva in viata, sunt in cel mai bun caz niste naivi. Acum, cu bacul asta, poate ca unii parinti isi dau seama cat de ingusti la minte sunt ei insisi. Macar acum, in ceasul al 13-lea!
Cum sa (nu) iti poti scoate banii din contul personal la banca
Posted on Wednesday, June 15. 2011 at 19:54
Avand nevoie de niste bani din contul personal, m-am dus degraba la agentia bancii cu care din pacate (trebuie sa) imi duc zilele inca vreo 16 ani de acum incolo. Suma nu era mare (sub zece mii de euro) si imi trebuia atunci, in urmatoarea ora.
La banca, surpriza: un afis pe o foaie A4 informa clientii (la momentul respectiv pe mine) ca pentru retragerea unei sume mai mari de o mie de euro trebuie anuntata banca sau un consilier clienti cu o zi inainte. WTF? Am ignorat afisul cu pricina si m-am dus la informatii spunand ca vreau sa retrag suma de X mii de euro din cont(unde X<10). Uimita, domnisoara de la informatii mi-a spus ca dureaza o zi. Adica sa revin maine la aceeasi ora. Mi-am exprimat si eu uimirea ca o BANCA (retineti, nu era agentie, era sediul din resedinta de judet) nu detine amarata suma de X mii de euro si i-am explicat domnisoarei ca vreau sa dispun de banii mei, acolo si atunci, pentru ca nu i-am cerut zeci de mii de euro, suma pentru care as fi putut sa inteleg ca e de asteptat, ci vreau o mare parte din banii pe care tot eu i-am depus.
"Dar scrie acolo ca..."
Am inteles ca scrie. Insa mie tot imi vine greu sa cred ca nu exista nici macar zece mii de euro in banca respectiva. Numai bine, ca pe cand eram pe punctul de a-i spune ca e de neconceput sa nu pot dispune de banii mei, apare o alta domnisoara (sau chiar doamna), care intreaba despre ce e vorba. Ii spun si ei oful meu, si spune ca o sa verifice sa vada daca sunt bani in casierie, iar daca sunt nu e nicio problema. Evident, eu sunt un tip norocos si exista bani in casierie ca sa imi poata face plata. Dau buletinul, doamna de la ghiseu (alta) tasteaza ea ceva acolo si... problema! Problema e ca eu sunt in alt oras, nu cel in care au fost deschise conturile si mai trebuie obtinut un "specimen de semnatura", pentru care trebuie verificat cardul in lei. Cum trebuie verificat, n-am aflat decat dupa vreo 30 de minute de asteptare, timp in care am gasit un WiFi nesecurizat si am putut citi stirile de pe "notniuz". Intre timp ghiseul la care fusesem se ocupase, viata mergea inainte.
"Asteptati un pic, sa vina colega"
Cum stateam si butonam telefonul, o aud pe doamna care imi spusese ca se poate sa retrag suma dorita ca ma striga si imi spune sa ma duc la ghiseul cutare pentru verificarea cardului. Mai petrec cinci minute in asteptarea colegei, care imi cere cardul, si care ma priveste pe deasupra ochelarilor si-mi cere sec "Buletinul!". Pai surpriza, nu-l aveam, pentru ca ramasese la colega ei. "Nu stiti ca verificarea cardului se face cu buletinul?" Oscilez intre "Nu, ca azi n-am luat globul de cristal cu mine" si "Pai a ramas la colega dumneavoastra, nu mi l-a dat". Aleg ultima varianta, nu de alta, dar banii imi trebuie azi, si mingea e in terenul lor, adica imi dau banii in ciuda afisului idiot. O suna pe colega de la ghiseul la care dadusem buletinul, o admonesteaza pe ea, care evident se dezvinovateste: "Nu l-a luat?" Evident ca nu l-am luat, ca nu m-am putut intinde peste contoar! Una la mana: pentru ca mi-ai zis ca sa revin tot acolo, dar nu mi-ai zis ca am nevoie de buletin. A doua la mana: pentru ca desi buletinul era in "raza mea de actiune" intinderea mainii peste contoar ca sa iau buletinul ala imi putea aduce vreun pulan peste spate de la agentul de paza, ori te-ai fi speriat si ai fi apasat butonul de alarma, ca era seiful deschis si cu banii la vedere!
Tot ce avea nevoie tanti aia era CNP-ul, pe care i l-as fi spus, daca m-ar fi intrebat. Asa, l-a aflat de la cealalta prin telefon, a butonat ceva pe calculator si a trecut cardul meu printr-un POS, apoi mi-a cerut sa tastez codul PIN. IN sfarsit, am obtinut si hartiutele cu "PIN corect", cu care m-am dus la ghiseu si am obtinut banii.
In final, le-am zambit frumos si le-am multumit. In concluzie, afisul ala e pentru fraieri.
Zi libera de Rusalii. Nu zau?!
Posted on Monday, June 13. 2011 at 13:35
Luni, 13 iunie 2011. Zi de sarbatoare nationala. Dupa ce toata noaptea nu am putut sa dorm (dorm rau in ultimul timp, probabil cuprins de agitatia specifica Romaniei) azi dimineata am avut surpriza sa fiu trezit de muncitorii de pe santierul de sub geamul meu. Dar am zis ca asta e, si mi-am vazut de treaba. Spre surprinderea mea, in momentul in care am ajuns in baie m-a traznit in nas un miros... de canal. Parca se desfacuse capacul unui canal plin de (scuzati!) cacat! Am pornit ventilatorul si mirosul a mai disparut. Imediat ce l-am oprit, mirosul a inceput din nou sa inunde baia. Am desfacut gurile de vizitare si in acel moment parca intrasem pur si simplu in acel canal plin de cacat.
Problema nu era chiar noua, dar mirosul aparea si disparea de la sine, desi verificasem tevile cu lanterna, atat cat putusem sa vad cocotat pe un scaun si intinzandu-mi la maxim cei 1,75m care ma definesc. Ceea ce nu facusem era sa-mi bag capul pe gura de vizitare si sa ma uit mai sus ca sa identific cele doua cauze ale problemei. Dar pentru ca pozitia in care ma aflam nu-mi permitea sa ajung cu capul acolo, am prins o lanterna frontala de aparatul foto si am bagat tot ansamblul in mascare cu obiectivul si lumina in sus. Pe ecran am vazut ceva ce semana cu gura unei tevi, dar nu puteam sa-mi dau seama la ce distanta e, si daca e o teava care iese din perete sau e doar un T-eu scapat de la etajele superioare si blocat intre tevi. Mirosul ingreuna si el operatiunea de identificare.
Dupa ce mi-am pus pe cap lanterna frontala si m-am urcat pe un ansamblu de doua scaune tinut in echilibru de tata care intamplator se afla la mine in vizita, am putut sa bag capul pe gura de vizitare unde mana cu lanterna nu incapea in acelasi timp, si sa vad cum teava de la sifonul de pardoseala al vecinului de la etajul de deasupra atarna in gol. Astfel mi s-a furnizat si explicatia apei venita la un moment dat prin mascare. Dupa ce tata s-a uitat din nou pe pozele facute in mascare mi-a atras atentia asupra unei alte tevi, lasata libera si ea si prin care evident venea mirosul(mai bine zis putoarea) pe toata coloana. Ajungem in acest fel la momentul "t zero", acum vreo 2-3 ani cand vecinul de deasupra a dat apartamentul in chirie. Pana atunci mirosul nu-mi fusese tulburat decat de gainatul de la gugustiucii care-si facusera cuib deasupra coloanei de aerisire. I-am zburatacit o data, dar de atunci nu am mai avut nici ocazia si nici curajul de a mai urca in podul blocului. Revenind la vecinul de deasupra, respectivul a facut la un moment dat ceva lucrari in baie. Trecem peste faptul ca din mascare a curs o gramada de moloz, trecem peste faptul ca pe langa tevile de incalzire din baie a curs moloz, trecem peste faptul ca atunci cand m-am dus sa le bat in usa "mesterilor" acestia n-au deschis usa si administratoarea sustinea ca nu stie nimic de lucrari. In schimb, nu pot sa trec peste faptul ca:
- au scos dopul unei tevi de scurgere si nu l-au mai pus la loc
- au facut o lucrare de doi lei vechi la sifonul de pardoseala
- au astupat gura de vizitare cu o placa de faianta si dupa aceea nu au mai putut sa verifice ca lucrarea de mai sus se dusese naibii, adica din multiplele adaugiri improvizate pentru ca teava de scurgere sa ajunga in sifon a iesit ultimul tronson de teava si a ramas liber in mascare.
Prin urmare, ziua de luni, sarbatoare nationala si zi libera am petrecut-o in mare parte indreptand cretinismele unor "mesteri" si ale clientilor lor (da, astuparea definitiva a gurii de vizitare din baie "ca sa nu vina mirosuri" o consider o prostie, fiind de fapt inlaturarea efectului, nu a cauzei). Am avut si am trei guri de vizitare in baie, dintre care doua sunt in mascare. Dar sa revenim: am pus la locul ei si am lipit cu silicon teava sifonului de pardoseala. Am pus un capac peste teava taiata de "mesterii" vecinului. Rezultat: disparitia mirosului de canal din aceasta dimineata si sper ca a tuturor mirosurilor de canalizare care ieseau prin mascarea tevilor. Mi-a luat cam un an sa descopar cauzele reale ale acestei probleme si sa le elimin. Deh, ce sa-i fac, sunt mai mult plecat decat acasa. Dar cand sunt acasa, imi place ca totul sa fie in ordine si cu miros neutru.
I'm coming home
Posted on Thursday, May 19. 2011 at 17:06
for good!
Coltul pesimistului
Posted on Tuesday, May 17. 2011 at 21:59
When something can go wrong, it will, zice Murphy. De aceea, atunci cand vrei sa faci ceva, o sumedenie de lucruri de cacat se intampla astfel incat sa te impiedice sa faci acel ceva.
Vrei sa ajungi undeva repede, ca ai o intalnire urgenta? No problemo, semafoarele vor fi rosii iar pe autostrada va fi ingramadeala, ca tocmai s-a deviat circulatia fix pe tronsonul pe care circuli. Dimpotriva, cand ai prea mult timp la dispozitie inainte sa ajungi undeva, semafoarele vor fi verzi, iar pe autostrada nu circula nici naiba la ora aia. Ajungi cu 30 de minute inainte (mai mult, gasesti si loc de parcare) si astepti, si astepti...
Vrei sa termini ceea ce ai de facut, pentru ca pleci in concediu? Inainte de a pleca, primesti un mail cu ceva urgent de facut. Sigur, il pasezi mai departe la colegi, ca de aia exista, pentru ajutor reciproc. Dimpotriva, cand nu poti pleca in concediu, lucrurile merg struna, termini inainte de termen sau nu ai de lucru (de aia mai preiei de la colegii care pleaca in concediu) si uite asa contribuie Murphy la viata de zi cu zi.
Noah, gata?
Posted on Monday, May 16. 2011 at 23:47
Sa vedem cat se mai prelungeste sederea mea aici. In sfarsit s-a pus in miscare aparatul birocratic al companiei. Maine o sa am bal. Intru direct intr-o sedinta de dimineata.
Noah, hai!
Feelings
Posted on Friday, May 13. 2011 at 14:28
Risin' up, back on the street
Did my time, took my chances
Went the distance, now I'm back on my feet
Just a man and his will to survive
So many times, it happens too fast
You change your passion for glory
Don't lose your grip on the dreams of the past
You must fight just to keep them alive
Risin' up, straight to the top
Have the guts, got the glory
Went the distance, now I'm not gonna stop
Just a man and his will to survive
Survivor - Eye of the tiger
When it's stuck, ctrl-alt-delete it!
Posted on Monday, May 9. 2011 at 08:10
Since I can't sleep I am going to write on how this website will make a transition to a .ro domain, using free DNS service. It's already being hosted "for free" at home, the only services that are being paid for are the broadband connection and of course the power needed to run it. I'll address also the power later, but for now let's find out where we are and where we want to get.
I've been using DynDNS for a few years now. I think it was during 2008 when I purchased a Linksys NSLU2 and dedicated it first as a web server only and later also for ftp, ssh, VPN and SAMBA. Having a dynamic IP address was an issue, however the solution for me was DynDNS since I did not wanted to pay for a dedicated domain AND dedicated hosting. Plus, I wanted to do the hosting and administration myself, just for fun, as I am doing it now. Even though I liked the services offered by DynDNS, and those days there were several domain names to choose from, I actually had to settle with a subdomain name. That did not bother me much, but I wanted to have a domain name and much more, it had to be something I chose. Today I made the final step: buying a .ro domain, which
will host this weblog and also serve me better in accessing my files at home when I'm traveling. But still, I did not want to host the site on a professional hosting service (don't get me wrong, I know this kind of service is better than what I have) and I didn't do any research to see if I could still ssh home using the domain name if the domain was hosted elsewhere. Most probably not, since DNS entries will point to the host's machines.
The solution to this dilemma was DnsEver, which is a free DNS service which allows also the use of a dynamic IP address. I already had an account at them since I managed DNS for an ex-girlfriend's website(when we broke up, I also transferred the DNS service to an account of her own :D - yes, DnsEver allows service transfer). Using DnsEver allows me to provide nameservers for my new domain AND use a dynamic IP address so I can continue hosting this blog at home and access my files. There's another advantage of having your own domain name: you can use Google Apps for your domain which provides custom email addresses, calendar, docs and websites and wikis.
So, in a few days, this website will have moved to a different address, then to a different machine, then to a different power source :) Stay tuned for more news.
Sunt obosit...
Posted on Monday, May 9. 2011 at 00:35
... si vreau sa ma odihnesc. Dorm dezordonat, dorm mult, nu am chef de nimic altceva decat sa dorm. Mi-e somn. In schimb m-am adaptat la clima de aici si nu mai imi este asa frig. Viata in schimb este cam dezordonata si mi-e din ce in ce mai mult dor de casa. Imi trece insa atunci cand citesc stirile. Camera de hotel este insa la fel de deprimanta si ma gandesc din ce in ce mai mult la ziua in care o sa imi fac bagajul, o sa arunc in portbagajul masinii cele doua valize si o sa ma indrept spre aeroport.
M-am saturat de viata pe pilot automat, in fiecare zi acelasi lucru, si in fiecare weekend acelasi lucru, fara a avea posibilitatea sa-mi practic hobby-urile. In seara asta o sa merg la film, cica s-a lansat Thor. Vroiam sa vad Apollo 18 dar lansarea s-a amanat din nou. E bun si Thor, o sa fie 3D. Maine, o luam de la capat si va fi o saptamana ploioasa.
Dorinte
Posted on Thursday, April 14. 2011 at 20:03
Dorm rau, in sensul ca dorm foarte usor si aud aproape orice in somn, ma trezesc usor odihnit dar pana la 12 obosesc din nou. O sa mai petrec ceva timp pe aici prin America, mai mult decat as fi vrut, dar asta e, e nevoie sa raman si atunci raman. Cand ma intorc o sa imi iau doua saptamani de concediu in care doar o sa ma odihnesc, acasa la ai mei.
Mi-e dor de mamaliga si de sarmale, mi-e dor sa dorm in patul meu. Vreau sa-mi beau berea pe balcon la Surduc si sa vad cum apune soarele dupa baraj, sa ma dau cu barca pe lac si sa fac baie la mijlocul distantei dintre maluri, unde e apa cea mai curata. Vreau sa dorm in patul meu de la mansarda si sa aud ploaia pe acoperis. Mi-e dor de casa.
Cum sa pui pe butuci serverul web
Posted on Thursday, April 7. 2011 at 18:44
Simplu. Incerci sa instalezi openvpn-ul, constati ca scriptul de generare a cheilor se poticneste si cade si atunci iti da prin minte sa instalezi ultima versiune de openvpn, cu openssl si alte minuni implicate in buna functionare a openvpn-ului.
Bun, dai comanda
ipkg updatesi te bucuri chipurile de rezultat, asta pana cand iti dai seama ca de fapt ai dat
ipkg upgrade
Cum am ajuns in Statele Unite ale Americii (partea a 4-a si ultima)
Posted on Thursday, April 7. 2011 at 18:40
Dupa ce trec de vama, merg sa-mi recuperez bagajul de cala, sa trec de controlul de securitate cu el, apoi sa ma imbarc in avionul de Seattle. Tarai dupa mine valizoaia si caut terminalul 3. Ca orice provincial, intreb in stanga si-n dreapta si aflu ca trebuie sa iau trenul, sa merg doua statii si la a treia cobor. Vine si trenul automat (adica nu are mecanic), urc in vagonul din dreptul meu si imi urmez gandurile. Mai privesc din cand in cand pe fereastra noua lume in care tocmai am fost "aruncat" si in care urmeaza sa imi duc viata in urmatoarele doua luni.
Dupa o asteptare de doua ore, urc in sfarsit in "autobuzul" de Seattle care ma poarta inca vreo cinci ore pana pune trenul de aterizare pe aeroportul SeaTac. Sunt rupt de oboseala, gasesc cu greu centrul de inchirieri masini, unde doua negrese aveau sa-mi puna creierii pe bigudiuri dupa ce au facut o boacana cu contractul de inchiriere. Prima suma de plata a fost vreo 2500 de dolari, incat m-am dus inapoi la ei sa le spun ca am inchiriat masina, nu am cumparat-o.
N-aveam de unde sa stiu ca aceasta prima calatorie in America avea sa fie inceputul unui nou sfarsit. Nici nu stiam ca peste aproape sase luni aveam sa ma intorc din nou, de data asta pe coasta de est, acolo unde am debarcat pentru prima data. Dar despre asta, intr-o alta poveste.
Cum am ajuns in Statele Unite ale Americii (partea a 3-a)
Posted on Thursday, November 18. 2010 at 09:27
Atat mi-a fost somnul, o ora. Deschid din nou sistemul multimedia si caut un film. Macar filmele si muzica sa fie bune si la capitolul asta vad ca Lufthansa sta bine. Incerc sa ma concentrez la film, dar prin cap imi trec tot felul de ganduri cu privire la ce o sa ma astepte acolo, unde o sa stau (ce-i cu gandul asta, ca doar am rezervat camera la hotel?!) si daca o sa ma descurc la lucru. Mda, intrebari ce nu isi au rostul, puse de fostul eu, ala tanar si nelinistit, de care am crezut ca am scapat. Mno, daca tot e momentul unei introspectii ma gandesc de ce dupa ce am venit din China ma tot agit ca un Pepsi expirat punandu-mi tot felul de intrebari existentiale pe care mi le mai pusesem doar prin studentie si dupa suferintele "din dragoste, bre!" Na, ca am pierdut sirul filmului. Derulez inapoi si dintr-o data simt nevoia de a urina. Il bat usor pe umar pe vecinul de scaun, dar nici nu se clinteste. Il scutur mai tare de umar si tot nimic. "Doar n-o fi murit aici" imi trece prin minte in timp ce-l inghiontesc pur si simplu. Nu, n-a murit. Se trezeste speriat, se uita la mine cu uimire si suparare, apoi se ridica brusc in picioare cand ma aude spunand "Sorry, I need to take a piss right now!" Aproape alerg pe culoarul dintre scaune, cobor scara spre toalete si am neplacuta surpriza de a le gasi ocupate. Sunt singur intre trei femei. Toate au mutrele crispate ca a mea probabil, in timp ce asteapta sa se elibereze una dintre toalete. Dupa cateva zeci de secunde de asteptare se deschide o usa si imediat se si inchide. Domnisoara sau doamna care a iesit de acolo are o figura relaxata, spre deosebire de cea care ii ia repede locul. Ma invart si eu prin hol ca un leu in cusca, apoi aud zgomotul unui zavor si ma uit in directia de unde am auzit sunetul, apoi pornesc cu pasi hotarati spre usa. Intru repede, trag zavorul si evacuez ce-a mai ramas din cantitatea destul de mare de lichide pe care am baut-o pe avioane.
Cu presiunea din vezica acum redusa la normal, imi admir moaca in oglinda, ma spal tacticos pe maini, dupa care inainte de a iesi privesc din nou in oglinda si-mi zic ca si Iliescu "Ah, fain mi-s, vota-m-as!" apoi ies cu un zambet tamp pe moaca, in timp ce-mi incrucisez privirea cu blonda care abia astepta sa se elibereze toaleta. Urc scara catre zona pasagerilor, ma clatin un pic din cauza unei turbulente cu care tocmai s-a intalnit avionul (ma gandesc "Ce bine ca nu m-a prins la toaleta, sa ma dezechilibrez si sa ma stropesc!"), ajung la locul meu si imi deranjez din nou vecinul. Se ridica, ce sa faca? Eu ma asez la loc, ma invelesc cu patura, imi pun castile pe urechi, inchid ochii si adorm. Nu stiu cat am dormit, dar ma trezeste un "Good afternoon ladies and gentleman, this is your captain speaking. We are in United States airspace. The cabin crew will serve you breakfast and soon after we will begin our descent to Chicago." Mai zice dom' capitan ceva, dar esentialul l-am prins si restul nu ma mai intereseaza. Ideea e ca am ajuns in State. Asta insa e doar primul "milestone", ca sa vorbim pe limba lor. De la Chicago ma mai asteapta inca o cursa pana in Seattle, apoi un drum pana la hotel. Imi caut biletul (al treilea!) pentru Seattle in timp ce ma intreb "oare ce-ar fi sa imi zica de la vama ca nu ma lasa sa intru? Pe de-o parte, sincer, as vrea sa se intample. Numai ce-am cunoscut-o pe mandra si acum plec pentru doua luni. I-as face o surpriza sa ma intorc."
Din visare ma trezeste vocea stewardesei: "Hamburger or salad?" Hamburger. E clar, sigur suntem pe teritoriu american, Deja hamburgeri! Dar mi-e foame, asa ca, desi logica imi spune sa optez pentru salata, eu optez pentru hamburger. Si, "ovcors", Coca Cola. Nu banuiam ca aveam sa beau Pepsi cu nemiluita desi nu mai bausem de mult, tocmai pentru ca vroiam sa "traiesc sanatos". Mda. In timp ce mananc, ma gandesc din nou la ce mama naibii o sa ma astepte la locul de munca. Nu anticipam ce o sa ma astepte la inchirierea masinii insa, si nici nu banuiam cat de usor se va rezolva. Mananc hamburgerul si apoi salata rece de fructe (probabil din cala avionului o aduc asa rece) cu ochii-n monitorul care afiseaza informatii despre zbor. Afara e soare, ceea ce ochii vad, dar organismul meu nu intelege. Vad si ceva relief acolo jos, de unde pana atunci nu vazusem decat nori. Ma pun sa ma uit din nou la un film. Aleg unul mai scurt, dar care avea sa-mi trezeasca interesul de a-l cauta apoi pe internet, lucru pe care nu l-am facut deloc dupa ce am ajuns. Beau sucul de mere (fara sa stiu, aveam sa beau o gramada de suc de mere pe parcursul sederii mele) apoi ma concentrez la ecran pentru urmatoarele 50 de minute.
Las castile de-o parte si ma uit pe geam. "... and we are preparing to land at Chicago O'Hare Airport. Please make sure your seat is in the upright position..." Inchid sistemul multimedia, dau patura la o parte, pun perna la spate si continui sa ma uit pe geam. Casele vin spre noi cu niveluri tot mai mari de detaliu. Acum pot distinge usile, ferestrele, masinile parcate, iar daca privesc in zare vad ca nu mai suntem singuri in cer. Alte avioane se inalta, coboara, flapsurile fac zgomot pe masura ce se pun pe pozitia de aterizare iar zgomotul motoarelor se schimba. Aterizam. Urmeaza rulajul, care parca nu se mai termina. Trecem pe langa alte avioane, unele parcate la poarta, altele parcate pe pista de cateva zile (le recunosc dupa capacele care acopera admisia motoarelor si dupa parasolarele lasate). Aeroportul e un adevarat furnicar, atat in cer cat si la sol. Autobuze, dube, camioane, remorchere si, evident, avioane se agita de colo-colo dupa un program si traseu numai de ele stiut. Eu ma agit pe scaun, imi caut pentru a nu-stiu-cata oara biletul de Seattle (da, e la locul lui), imi iau "polarul" in spate si iata-ma gata de a-mi colecta bagajul si a porni in urmatoarea etapa a calatoriei. Dar pana acolo trebuie sa trec de "Customs and Immigration". In sfarsit ne oprim la poarta, si cu toate ca inca nu s-a auzit mesajul, in avion se aude click-click-click-click, semn ca pasagerii si-au dat dezlegare pentru a renunta la centura de siguranta. Apoi urmeaza si mesajul capitanului. Deci, iata-ma pe pamant american, dupa ce puneam piciorul cu vreo 4-5 luni in urma pe pamant chinezesc. Ploua atunci cu galeata; acum e un soare fierbinte. "So much for a warm welcome" ma gandesc si schitez un zambet.
Curaj gaina, ca te tai! Imi iau rucsacul din cutia lui, il arunc pe un umar si ies hotarat din avion. Urmez semnele pentru vama, apoi ajung si ma informez ca imi voi lua bagajul dupa ce trec de "Immigration". Ma asez la una dintre cozi, unde o pustoaica in uniforma se uita atenta la calatori si-i intreaba cine stie ce (oricum aveam sa aflu) ca sa le dea sau nu viza. Pana acum i-a lasat pe toti. Urmez si eu la rand. Urmeaza si intrebarile: cu ce scop in US? (training) care este destinatia? (Seattle) de ce stau 2 luni? (atat dureaza trainingul, doh!) am scrisoare de invitatie? (evident) cu ce ma ocup? (inginer, ca daca eram "biznesman" nu eram aci, faceam bani in rRomanica!). Se mai uita o data la mine, apoi poc! da cu stampila-n pasaport. Deci, mandro, nu ma intorc asa devreme, nu-ti pot face aceasta surpriza! Purced spre bagaje, imi gasesc "animalul" in care pusesem strictul necesar (ca sa am ce cumpara de acolo, la sfatul prietenilor si colegilor) si ma indrept spre vama. Atat rucsacul cat si bagajul in care aveam sticla de tuica nu pericliteaza siguranta avionului sau a Statelor Unite, prin urmare pot sa merg mai departe.
Negrele pagini aurii
Posted on Sunday, October 31. 2010 at 21:08
"Nevoia te invata", spune un proverb. As zice mai degraba "nevoia te impinge". Pentru ca am renuntat la Windows si ma simt foarte confortabil cu Ubuntu pe noul meu sistem, iar sistemele care ruleaza Linux s-au inmultit, m-am saturat sa replic userii si parolele pentru fiecare sistem pe care-l pun in functiune.
Mi-am amintit de zilele in care lucram in alta parte a multinationalei la care prestez si acum, cand cu un singur user si parola aveam acces pe toate sistemele *nix. Aproape toate, pentru ca erau destule a caror existenta nici macar nu o banuiam, si probabil la fel de multe si cele de a caror existenta stiam, insa nu aveam acces. Solutia se numeste "yellow pages" sau NIS (Network Information Service) si consta in oferirea unui serviciu de cautare in retea consistand in baze de date si procese. Eu am nevoie de baza de date cu userii si parolele de pe serverul casnic pentru a putea replica numele si parola si pe laptopuri si pe "ultimul mohican", cum mi-am poreclit desktopul.
La prima vedere e simplu: il intrebi pe Gogu, gasesti pe cineva care a mai facut ceea ce vrei si urmezi pasii. Numai ca nu e chiar asa de simplu uneori, cum s-a dovedit a fi in cazul de fata. Instalarea ypserv a fost simpla. Instalarea portmapperului (care nu era instalat inca) ea fost si mai simpla. Editarea fisierelor de configurare a fost copy/paste/edit. Generarea bazei de date insa s-a blocat la faza din tutorial: /usr/lib/yp/ypinit -m pentru ca pe sistemul meu nu exista acest ypinit. Ypinit se gaseste in /usr/libexec. Insa /usr/libexec/ypinit -m esueaza jalnic cu un mesaj in care se plange de lipsa lui make. Iar pe openslug atat opkg cat si ipkg nu gaseste make. Viitorul sistem, care este in pregatire pentru a fi instalat mai intai din punct de vedere hardware, va avea si NIS. Asta pentru ca m-am saturat sa replic userii si parolele pentru fiecare sistem *nix pe care-l pun in functiune.
Pana atunci insa, paginile aurii raman nescrise si... negre.
Back to work
Posted on Thursday, October 28. 2010 at 12:48
Am citit undeva (nu mai imi amintesc exact linkul) ca daca te apuci de scris si intrerupi, e greu sa te reapuci. Cred ca e valabil in orice domeniu, nu doar in scris. Exemplul acestui blog este relevant.
N-am mai scris de o gramada de vreme, desi as fi avut ce sa scriu: continuarea calatoriei mele spre Statele Unite, calatorie pe care nu am povestit-o nici macar pe jumatate; intamplarile mele din Statele Unite cu inchirierea masinii taxata la suprapret, virusii care m-au fortat sa-mi formatez laptopul in plina misiune, apoi lovitura pe care a incasat-o masina in parcare in ziua de dinaintea plecarii mele inapoi in tara; despre locurile pe care le-am vizitat in Statele Unite; drumul inapoi in tara si primirea de care am avut parte pe aeroport; mersul lucrarilor pe santier cat timp am fost plecat; concediul din care am revenit cu 4 zile mai devreme si cu masina busita de doamna (ca sa nu spun altfel) care nu s-a asigurat la pornirea de pe loc; achizitia noului meu desktop si aventura transferului de date de pe desktop-ul parintilor mei pe vechiul meu desktop care le-a ramas lor; aventura instalarii Ubuntu pe noul meu desktop si multe altele, cu care voi incepe zilele acestea.
Cum am ajuns in Statele Unite ale Americii (partea a 2-a)
Posted on Sunday, August 22. 2010 at 20:33
In timp ce ascult fara sa vreau lamentarile doamnei de langa mine adresate fiicei ei de pe celalalt rand, in legatura cu scaunele care sunt prea mici, privesc pe geam cum ne departam de pamant si urcam printre nori. Imi fac de lucru cu brelocul fluier-busola-lupa-termometru cumparat in China de la Decathlon (ceva bani pentru reclama? :P) si ca sa ma distrez, urmaresc directia avionului spre vest, formata din diverse intoarceri si urcari.
Jos, casele nu se mai disting exact, iar soselele sunt niste ate gri. Pentru moment, m-am detasat de cei de pe pamant, a caror viata isi urmeaza cursul obisnuit si traiesc viata celor care strabat cerul intr-un tub cu aripi si ferestre. Jos, oamenii mai au o zi pana la weekend. Sus, eu mai am multe ore pana sa ajung la destinatie si multe zile pana sa ajung sa parcurg traseul invers. Pentru o clipa ma gandesc si la ce m-o fi asteptand la lucru, odata ajuns la destinatie. Ma trezeste din visare un miros dubios. Intorc capul in stanga si vad cum fiica doamnei de langa mine (pe care apropo, am salutat-o cand s-a asezat langa mine dar nu a binevoit sa-mi raspunda) ii schimba pampersul celui mic. Rasucesc nuca sistemului de aer conditionat ca sa pun un jet de aer intre mine si mirosul care ameninta sa se raspandeasca in tot avionul, care nu are mai multe locuri decat un autocar. Hotarat lucru, calatoria asta se anunta a fi cacacioasa rau de tot.
Imaginatia mea perversa da nastere urmatorului scenariu (evident, imposibil, oricat de romani am fi): acum urmeaza sa deschida usa avionului si sa arunce pampersul plin afara. Imi musc limba ca sa nu bufnesc in ras, gandindu-ma ce ar fi sa mergi pe strada (sau cu masina) si dintr-o data fleosc! sa te umpli de... respect. Intorc capul si privesc pe geam, ca sa-mi dau seama ca am iesit de ceva vreme din tara.
Rumeg tot felul de idei, oricum n-am ce altceva sa fac, inchid ochii si ma prefac ca dorm. Ideile care-mi vin cu ochii inchisi nu sunt dintre cele mai luminoase, asa ca prefer sa visez cu ochii deschisi. Ma gandesc la santierul pe care-l las in urma, cu tata mare maestru al intregului show, ingrijorandu-se, alergand de colo pana colo pentru ca sa termine la timp, mereu in lupta cu ceasul. Acum, cu mine plecat are un ajutor si un critic mai putin, fapt care ma frustreaza din doua motive: 1. spre deosebire de "editia 1", cand am pus mana de la prima caramida (ma rog, boltar), acum am participat un pic doar la fundatie 2. mereu gasesc cate ceva de completat la ideile pe care le are tata, sau avem amandoi niste idei nepotrivite si impreuna o gasim pe aia buna. Cel mai mare motiv de nemultumire e insa acela ca nu voi vedea stadiile in care este constructia, spre deosebire de acum 11 ani, cand am poze de cand cabana nici macar acoperis nu avea, apoi din stadiul "la rosu" pana in stadiul "la cheie" si dupa aceea. Ma trezeste din visare vocea capitanului, care ne anunta ca vom ateriza in jumatate de ora pe aeroportul din Munchen. Hotarat lucru, a trecut timpul repede de tot. Pana atunci, imi reiau privitul pe geam.
Din doua contructii pe care le vad, una are pe acoperis panouri solare, ba mai mult, undeva se zareste si un camp de asemenea panouri. Totul ingrijit, verdele e unul viu, nu unul prafuit si sters ca in tara. Trenul de aterizare coboara cu zgomot de bolovani care se rostogolesc pe un tobogan. Cerul e partial noros, temperatura insa e confortabila, 25 de grade Celsius. Incet, incet, ne apropiem de pista. Zaresc gardul aeroportului, apoi o baliza, apoi inceputul pistei si avionul aterizeaza lin, apoi incepe rulajul. Spre surprinderea mea ne oprim undeva in mijlocul pistelor, unde ne asteapta un autobuz. Imi iau bagajul de mana si cobor. Deschid telefonul pentru a scrie celor de acasa, inclusiv mandrei, ca am ajuns la Munchen. Nu am prea mult timp pana la imbarcare, asa ca nu ma pot opri prea mult sa casc gura. Autobuzul se pune in miscare si ne duce la intrarea in aeroport. Caut poarta pentru zborul spre Chicago, o gasesc dupa mici eforturi, apoi intreb un angajat al aeroportului daca merg in directia buna. Simtul orientarii nu m-a inselat (avea sa o faca in Seattle) si ma indrept spre poarta, unde o gramada de lume asteapta la controlul de securitate. Imi ocup locul la coada, dar exact inaintea mea aparatul cu raze X se blocheaza, asa ca sunt trimis in alta parte.
La celalalt punct de control nu e decat o persoana in fata mea. Stiu rutina: scos ceas, curea, portofel, laptop, ochelari. Urmeaza perchezitia cu detectorul de metale pe tot corpul, apoi trecerea prin detectorul de metale. N-am nimic de ascuns, asa ca trec fara probleme. Altii suporta si o perchezitie prin bagaje. Ghinion. La punctul de imbarcare lume multa, aud vorbindu-se aproape numai spaniola. Am timp sa ma duc si la toaleta, ma gandesc sa beau un suc inainte de a ma imbarca, dar nu e timp, renunt, si ma duc sa ma imbarc. Primesc permisul de imbarcare si pornesc prin tunel spre usa avionului. Imi iau locul in primire (e la geam), desfac patura si perna din ambalajul de plastic si ma pun sa butonez sistemul multimedia. Ok, n-o sa ma plictisesc. Fac si cateva poze, apoi incep pregatirile de decolare. In timpul pushback-ului ruleaza clipul cu informatii despre instructiunile de siguranta. Pana ajungem la decolare, totul s-a incheiat si pornim. Savurez acceleratia si in cateva zeci de secunde ne-am desprins de pamant. Zborul se anunta foarte linistit. Imediat ce ajungem la altitudinea de croaziera insotitorii de bord impart gustarea. Aleg sa ma uit la desene animate, imi pun castile pe urechi, ma invelesc cu patura si privesc ecranul din fata mea. Desi e ora 18:00, afara e tot mai luminos, asa ca incepe creerea "noptii artificiale": oamenii trag jaluzelele, lumina interioara scade un pic in intensitate si ne pregatim de cina. Spre deosebire de zborul spre China, acum timpul pare ca trece foarte repede.
Ma plictisesc de desenele animate si cum nu am chef de belit ochii-n monitor, imi pun niste muzica din selectia de la bord, inchid ochii si nu ma gandesc la nimic. Cam greu, dar o fac. Ma trezesc si ma uit la ceas: am dormit o ora.
Cum am ajuns in Statele Unite ale Americii (partea 1)
Posted on Saturday, July 31. 2010 at 12:02
E ziua plecarii si eu inca nu mi-am terminat de facut bagajele. Noroc ca de data asta avionul pleaca la 13:55. Ultimele ore pe pamantul romanesc mi le petrec fugind pana la serviciu ca sa iau parola pentru clientul de SIP, sa pun in ditamai trollerul niste haine de care sa nu-mi para rau ca se rup, se murdaresc sau se pierd pe pamantul american, plus sticluta de tuica pe care o duce cu el orice roman care pleaca pentru o perioada mai mare din tara. Vorbesc cu sora-mea si-i dau ultimele "indicatii pretioase" (ma rog, nu chiar ultimele), il sun pe Mihai, colegul meu de apartament sa-i spun ca voi fi la 12 la aeroport, imi pun bagajele in masina personala si plec spre locul de munca al mandrei care a insistat sa ma conduca ea la aeroport.
Traversand orasul, ma gandesc ca de data asta nu ma asteapta niciun coleg la destinatie; sunt pionier in "descoperirea Americii". Traficul de amiaza incepe sa-si faca simtita prezenta, dar eu crosetez printre masini, strecurandu-ma prin orice locusor ramas liber. In incercarea mea de a fi foarte bagaret, iau exemplul unui taximetrist si al altui participant la trafic si nu respect semnificatia indicatorului "Ocolire prin partea dreapta". BMW-ul din spatele taxiului reintra in coloana, eu raman in spatele taxiului care evita in ultimul moment o parte frezata din carosabil, aproape ciocnindu-se de cel care venea din sens contrar. Eu iau in plin portiunea decopertata si stropita cu bitum, injurand de mama focului. Dupa doua semafoare epuizez repertoriul de injuraturi si ma calmez, ca doar merg dupa mandra, ce caciula mea! Ajung calm la destinatie, o iau pe mandra pe scaunul din dreapta si pornim spre aeroport, cu escala la ea acasa, pentru ca mi-e foame. In drum ma intalnesc si cu Mihai, ne luam ramas bun si ne despartim pentru urmatoarele 2 luni. Va ramane singur in apartament si se va ocupa el de cele necesare.
Dupa o masa rapida plecam spre aeroport, sa ajungem in timp pentru check-in si boarding. Fac rapid un inventar mental a ceea ce am luat cu mine, imi aduc aminte ca nu am pus sticluta de tuica in bagajul de cala, asa ca o iau din portbagaj si o strecor in buzunarul exterior al valizoaiei care numai ea cantareste undeva spre 5 kg. Cu mandra de mana intru in aeroport si mergem spre check-in. Estimez greutatea bagajului de cala la 16-17 kg, gresesc cu 3 kg, apoi imi amintesc si de cardul "Miles and more", primesc tichetele de imbarcare si avem timp sa ne plimbam prin curtea aeroportului, ca sa-i fac mandrei "instructajul" cu privire la masina: de unde se deschide capota, unde e rezervorul pentru spalatorul de parbriz si cel pentru spalatorul de faruri. Uit sa-i spun pe care parte e busonul si ca se deschide cu cheie, dar avea sa descopere singura cand era deja in benzinarie. Uit sa-i spun si alte lucruri, dar nu mai scriu, ca o sa citeasca. Intre doua sarutari arunc cu privirea dupa avioane, unele dintre cele mai dure concurente ale mandrei. Ne mai plimbam prin parcarea aeroportului si ma gandesc ca e timpul sa merg la controlul de securitate, dar aman pana in ultimul moment si petrecem timpul in aeroport, pe o banca, gandindu-ma cum naiba o sa treaca urmatoarele doua luni.
Ultima sarutare inainte de a ajunge in fata functionarului de la vama, care imi ia pasaportul, il deschide, se uita la poza, se uita la mine, apoi iar la poza, apoi iar la mine (am mai imbatranit, am mai chelit :P), ma intreaba unde merg si cat stau. Functionarul se uita la vizele din pasaport (cea de China are mereu priza la functionari), se uita la mine, apoi imi returneaza pasaportul. O ultima strangere de mana si o las pe mandra sa se bucure ca o sa iasa cu fetele sa-si faca de cap in seara urmatoare, si sa se intrebe cum naiba o sa treaca urmatoarele doua luni, iar eu ma indrept spre controlul de securitate. Las ceas, curea, ochelari, rucsac pe banda aparatului cu raze x, iar eu trec prin detectorul de metale care nu "zice" nimic, scutindu-ma de perchezitia aferenta, spre deosebire de acum o saptamana, cand am fost la Bucuresti. Altii in urma mea nu-s asa norocosi si suporta perchezitia corporala. Ma echipez la loc si ma duc sa ma asez pe o banca, doar pentru a fi nevoit sa ma ridic sa ma duc la toaleta. Cand revin, ma duc la usa terminalului si caut din priviri avionul care ma va duce la Munchen, un Candair Regional Jet. Bun. Macar nu o sa ma asurzeasca zgomotul elicelor. Intre timp se anunta imbarcarea si mergem la autobuzul care de indata ce ajunge ultimul pasager se pune in miscare si dupa o cursa rapida ne depune la scara avionului. Odata ajuns la bord am impresia ca am urcat intr-un micorbuz: spatiul imi pare infim. Nu sunt claustrofob (am zburat cu un Apollo Fox care cred ca avea in jur de un metru latime si doua locuri unul langa altul) asa ca ma adaptez repede la spatiul mic, imi pun rucsacul in compartimentul de bagaje, imi iau in primire locul de la fereastra si-mi pun centura, apoi ma cufund in ganduri. Stiu ca am timp sa ma gandesc la toate cele intamplate in viata mea in ultimul timp, sa ma gandesc la santierul de la Surduc, pe care o sa-l mai revad aproape cand va fi lucrarea gata daca nu cumva n-o sa-l mai vad deloc, ci doar noua constructie.
Gandurile imi sunt intrerupte de cineva care se aseaza langa mine. Ma uit in stanga mea si nu mai vad fereastra de pe celalalta parte a avionului. Tanti care s-a asezat langa mine comenteaza catre cineva ca sunt scaunele prea mici. Deja a luat in stapanire ambele brate ale scaunului, lasandu-ma sa ma sprijin doar de cel din dreapta. Acum inteleg si cui se plange, catre fiica ei, care si-a asezat baietelul la fereastra si incearca sa-i lege centura de siguranta. In cele din urma, atentia fiindu-i distrasa cu o jucarie de plus, cel mic cedeaza si se lasa prins in centura de siguranta. Urmeaza anuntul de bun venit, apoi instructajul de la bord, dupa care mesajul capitanului catre personalul de bord si incepem rulajul. Nu mergem nici cateva zeci de metri ca ne oprim si inainte de a ma intreba de ce, imi raspund: un Saab aterizeaza trecand in viteza pe langa avionul nostru. Mai stam vreo zece secunde apoi ne continuam rulajul si nici nu ne mai oprim, se aud motoarele accelerand si acum gonim din ce in ce mai repede. Ma intreb de ce dureaza asa de mult decolarea, avionul fiind si mai mic decat un 737 sau A318. v1, botul avionului e in aer, v2 si ne-am ridicat aproape de capatul pistei, suficient de departe totusi ca sa arunc o privire in jos, inspre fosta unitate militara de aviatie, unde vad intr-un hangar cu usile deschise un elicopter. Facem o schimbare de directie dupa care ne indreptam spre altitudinea de croaziera, ca sa ajungem la Munchen. Casele devin tot mai mici, masinile sunt niste puncte, iar noi continuam sa urcam. Calatoria mea spre America a inceput.
Cum am ajuns in China (partea a 5-a)
Posted on Wednesday, June 30. 2010 at 20:57
Cum mi se intampla mie mereu, si de aceasta data aveam sa ma agit inutil, dar la momentul respectiv ma dadeam de ceasul mortii sa aflu adresa la care aveam sa locuiesc si pe care Cristi nu mi-o trimisese probabil din cauza ca nici nu-l intrebasem. Prin urmare citesc cu infrigurare modul de folosire a telefonului din avion si tarifele descurajatoare ale KLM. Nu reusesc sa dau telefon pentru ca din fericire cardul nu e deloc acceptat de cititorul telefonului, prin urmare nu mai reusesc nici sa ma uit la film, nici sa dorm.
Ma trezesc cu o cutie de supa si doua betisoare pe masa pe care o lasasem depliata in fata mea. Am adormit. N-am visat nimic, nu stiu cat am dormit. Mananc cu noduri in gat, fara sa realizez ca solutia la grija mea era chiar in buzunarul meu sub forma unui scan al unei carti de vizita pe care mi-l trimisese Cristi ca sa stiu unde sa-i spun taximetristului sa ma duca. Ma uit la informatiile de zbor: mai avem doua ore de zbor. Ridic jaluzelele si lumina difuza patrunde in avion. Peste cateva minute se aprind luminile ambientale ale avionului: s-a facut dimineata. Ne apropiem tot mai mult de Shanghai iar emotiile mele cresc pe masura ce pe monitorul cu informatii de zbor timpul pana la destinatie scade. Deasupra Chinei sunt nori. O gramada mare de nori albi, cenusii si chiar negri, printre care se zareste din cand in cand cate un petec maro sau verde. Umbra avionului se proiecteaza din cand in cand pe cate un nor alb apoi dispare brusc. La fel dispare si programul de flight entertainment, ca si preludiu la anuntul de pregatire pentru aterizare, cu tot ce implica el: ora locala, micul buletin meteo si rugamintea de a ne lega din nou centurile. Zgomotul motoarelor se modifica, avionul incepe sa se zgaltaie si coboram printre nori.
Cu gandul la fituica pe care nu completasem adresa unde aveam sa stau urmatoarele doua luni (despre care nu stiam ca vor fi trei pana la urma) ma apuc sa palavragesc cu insotitoarea de bord care sta vizavi de mine. Din vorba in vorba ii spun si ce ma framanta, la care se gandeste o secunda si imi spune sa trec adresa hotelului la care mi-am anulat rezervarea. Mda, buna solutie, la indemana mea a fost tot timpul dar nici prin minte nu mi-a trecut sa o aplic. Rasuflu usurat, iau scanul cartii de vizita si scrijelesc cu pixul cartonul care mi-a dat emotii pentru intrarea mea in China. Aterizarea se face lin, desi un 747 nu e un avion mic. Rulajul pe pista se face pe bucati: mai mergem un pic, apoi mai stam, iar rulam, iar ne oprim si tot asa pana oprim la poarta. "Bun venit la Shanghai si va multumim pentru ca ati ales KLM", ultimele cuvinte ale capitanului inainte de a deschide usile. Privind pe geam imi atrage atentia o masina de politie care vine spre scara avionului cu girofarele pornite. Afara ploua si din masina de politie coboara doi reprezentanti ai legii care se posteaza unul de-o parte si celalalt de alta parte a scarii, in plina ploaie, natural, calm, de parca ploaia nici n-ar fi existat.
Imi iau rucsacul si cobor cu inima stransa. "Naiba m-a pus sa vin. Nu puteam eu sa stau linistit acasa si sa-mi vad de serviciu?" imi spune o voce interioara care se vrea a fi protectoare. Cu gandul la cele 4,5 kg de alcool din bagaj ma indrept spre poarta. Incep complicatele formalitati ale intrarii in China, care includ asteptarea la o coada lunga pana cand iti vine randul la ghiseul unde prezinti pasaportul si gata, ma gandeam eu. Trec de primul ghiseu, unde sunt invitat sa predau cartonasul care mi-a creat atatea emotii negative. Ajung la al doilea ghiseu, unde in sfarsit prezint pasaportul si ma astept la o verificare a moacei din pasaport cu aia a persoanei in cauza, adica a mea. Din pacate chinezul ma asalteaza cu intrebari: "Scopul si durata vizitei?", "Cine v-a invitat?", "Aveti scrisoare de invitatie?". La toate intrebarile am raspunsuri clare, care par sa-l multumeasca, dar la ultima vrea sa se convinga si imi cere invitatia. O tiparisem si o pusesem la indemana in rucsac, dar acum nu e de gasit. Ii spun ca o am in format electronic si daca vrea pot sa i-o arat, dau sa scot laptopul, dar in momentul acela ma opreste si imi pune stampila in pasaport. "Welcome to China!"
Trec de bariere, ajung in incinta terminalului si pot sa-mi iau bagajul. Ma foiesc vreo 10 minute prin fata benzii rulante pana imi apare bagajul, il inhat cu hotarare si ma opresc in fata casei de schimb valutar ca sa schimb 1000 de euro dupa cum am fost instruit. Ma gandesc inca o data si schimb doar 900. Primesc un teanc gros de cate 100 RMB, un plic si un formular de schimb. Pana aici e in regula. Dau cu ochii de vama: "Goods to declare" si "Nothing to declare". Citesc pe un afis: alcoolul trebuie declarat. Bun, ma duc sa iau un formular, ma duc la cei doi chinezi si le spun ca am de declarat alcool. "What kind of alcohol?" ma intreaba unul. "Plum brandy, home made". Casca ochii mari si continua: "What quantity?". "4,5 kilos" raspund cu inima ca un purice. Cei doi se privesc, apoi se uita la mine: "No need to declare". Nu imi vine sa cred, tuica de prune a scapat. Tarai bagajul dupa mine spre iesire, ies din terminal si ma indrept spre taxiuri cautand scanul cartii de vizita pe care scrie in chineza adresa hotelului unde mi-a zis Cristi ca trebuie sa ajung. Coada la taxiuri, dar o coada ordonata, in fruntea careia e un chinez care opreste taxiurile ce asteapta si ele ordonat clientii. Ajung la rand si chinezul imi opreste un taxi visiniu. Soferul coboara, imi pune bagajul in portbagaj si urca la volan, apoi balmajeste ceva in chineza. Scot foaia si i-o inmanez, citeste si se lumineaza la fata, apoi se infige hotarat in trafic.
Il sun pe Cristi sa-i spun ca-s in taxi, imi da niste indicatii apoi nu pot decat sa ma uit la soseaua lata cu 4 benzi pe sens, apoi la amestecul de masini: VW Passat, Toyota Camry, Dong Feng, Hyundai Accent, Buick LaCrosse si alte marci necunoscute, probabil chinezesti. Ploua torential iar soferul meu e un mic Schumacher: e cand pe banda 1, cand pe 4, trecand cu viteza pe langa ceilalti participanti la trafic. Imi zice ceva in chineza, la care nu pot decat sa replic "Sorry, I don't speak Chinese", replica pe care aveam sa o invat si in chineza pana la plecare dar nu stiam inca. Il sun din nou pe Cristi, pentru ca mi se pare ca drumul dureaza prea mult. Imi spune ca asa trebuie sa fie si sa-l sun cand ajung la hotel. Ma reintorc la a privi drumul si ma gandesc ca am ajuns la capatul lumii in timp ce mama si tata au ajuns de-abia pana la Budapesta. Oare cum o sa treaca doua luni aici? ma gandesc oarecum cu ingrijorare, stiind ca in scurt timp va pleca si Cristi iar eu voi ramane singur.
Ma trezeste din visare o voce in chineza si imi indrept privirea spre directia indicata de sofer: o cladire inalta spre a carei curte ne indreptam si ne oprim la intrare. Ii fac semn soferului sa astepte, in timp ce il sun din nou pe Cristi; ghinion, suna ocupat. Astept in chinuri apoi sun din nou. De data asta primesc indicatii: inainte, dupa prima intersectie o iei la stanga, dupa 50 de metri te opresti. Ii fac semn soferului sa plecam, apoi fac febra musculara indicandu-i directia si trec vreo douazeci de metri de curtea blocului unde trebuia sa oprim, in incercarea mea de-ai spune sa opreasca acolo. Opreste aparatul de taxat: 160 RMB. N-am marunt, ii intind 200 RMB, ii ia, coboara, deschide portbagajul, imi coboara valizoaia, dupa care urca in masina si demareaza lasandu-ma fara chitanta si fluierand a paguba. Pe cand cautam calendarul ca sa iau la rand incepand cu ianuarie, apare Cristi din curtea blocului si ma culege de pe trotuar. Eu sunt nedormit de vreo 24 de ore si tot ce imi doresc este sa dorm. Nici nu am timp sa realizez unde am ajuns, dar ma trantesc pe canapeaua din hol ascultandu-l pe Cristi, care imi spune nu stiu ce. Voi avea o gramada de timp sa il ascult, acum vreau sa dorm.
Dorinta asta de a dormi avea sa fie constant prezenta pe parcursul sederii mele in China. Cele 24 de ore de nesomn aveau sa fie precum bacalaureatul in comparatie cu sesiunile de la facultate, iar experienta din China avea sa imi deschida noi orizonturi si sa ma transforme intr-un fel in care nici nu ma gandeam. Fara sa stiu, aveam sa invat mai multe decat ma asteptasem sa invat, iar asta nu neaparat pe plan profesional. De aceea, atunci cand am plecat inapoi spre tara am simtit ca lucrurile nu vor mai fi deloc la fel. Imi invatasem lectiile. Lectia calmului si detasarii de la Chungang si Yi, lectia perseverentei de la Wei, lectia diplomatiei de la Christian si Weimin, si multe alte lectii de la cei pe care i-am intalnit acolo si a caror amintire o voi pastra pentru a le-o impartasi nepotilor atunci cand le voi povesti cum am ajuns in China.
Cum am ajuns in China (partea a 4-a)
Posted on Tuesday, June 1. 2010 at 21:47
Insotitoarea de bord se intoarce cu biletul meu, ma ia deoparte si imi spune "Come here please. Look, there are two free places nobody knows about: 12C and 9A. You may choose any one of them. 9A is in front, you have a lot of leg room because it's by the door and 12C is somewhere in the middle. You may go have a look." 12C e intre chinezi. 9A e langa un tip care pare a fi neamt si intr-adevar am loc sa ma intind. Aleg 9A. Dau sa imi pun bagajul si o alta insotitoare de bord ma intreaba daca am loc acolo. Ii explic ce s-a intamplat, imi spune ca e OK, ma ajuta sa-mi pun bagajul in compartiment, apoi imi pune haina in dulap. Ma asez pe locul 9A la fereastra. Dupa cateva minute vine insotitoarea de bord care imi gasise locul, ma intreaba daca e totul OK, ii raspund ca da, ii multumesc iar ea imi multumeste ca am avut rabdare si ca am ajutat la rezolvarea situatiei. Go figure. E soare pe strada mea.
Suntem a treia aeronava la decolare dupa un Delta Airlines si un alt KLM. In timpul rulajului profit de ocazie ca sa privesc pe fereastra si sa zaresc ce pot imprejurul aeroportului. Pe soseaua de langa aeroport trec masini, trec camioane. Avioanele ruleaza pe o pista de deasupra soselei. In sfarsit ne vine randul la decolare si cele 4 motoare General Electric incep sa zumzaie din ce in ce mai gros. Savurez acceleratia de la decolare si incep sa inghit in sec pe masura ce urcam, ca sa-mi desfund urechile. Aud zgomotul trenului de aterizare si imi imaginez conversatia din cockpit: "vee one... flaps... vee two... gear up". Aeroportul ramane undeva in spate, cladirile devin din ce in ce mai mici, apoi nu se mai vad din cauza norilor pe care ii traversam ca sa gasim apoi un cer senin pe care se mai contureaza doar doua avioane. Cine stie unde s-ori fi ducand... Avionul ajunge la altitudinea de croaziera si ni se permite sa desfacem centurile de siguranta. Dincolo de vecinul meu de scaun se afla un chinez, in spate alti chinezi, peste tot e plin de chinezi, deja suntem in minoritate. Vecinul meu de scaun doarme linistit, eu studiez monitorul pe care sunt afisate detaliile de zbor. Inca 9 ore si jumatate pana la destinatie. Temperatura de afara e de -56 de grade Celsius. Inauntru sunt 19-20 de grade. Scot din punga lor de plastic perna si patura oferite de KLM, inclin scaunul la maxim si caut sa ma fac comod. Inchid ochii si incerc sa adorm, dar cand sa alunec in bratele lui Morfeu simt ca ma cheama natura. Injur in gand, ma ridic si caut toaleta. De pe locul meu mai sunt vreo 4 metri pana la usa toaletei. Intru, trag zavorul, imi vad de treaba si cand termin realizez ca e prima mea vizita intr-o toaleta de avion. In niciun zbor nu am avut nevoie de toaleta pana acum. Trag apa si caut sa ma spal pe maini. Nu inteleg cum functioneaza chiuveta asa ca injur din nou in gand chinuindu-ma cu robinetul. Cand in sfarsit reusesc sa ma spal pe maini inteleg modul de functionare si ma bufneste rasul. Ma sterg pe maini cu prosopul de hartie pe care de-abia il scot din maldarul de prosoape indesate in suport, apoi imi prind mana in usita cosului de gunoi, confectionata din tabla sanatoasa si cu un arc pe masura, care imi prinde un deget. "Hotarat lucru, calatoria asta a inceput cu stangul" imi trece prin minte.
Ma intorc la locul meu si ma gandesc cum naiba o sa treaca pentru mine astea 9 ore. Simt ca ma inteapa ceva in fesa stanga si ma ridic observand ca m-am asezat pe una bucata pereche de casti asezata acolo de catre stewardese. "Na, uite ce inseamna sa gandesti negativ" imi spun. Iau castile, gasesc portul corespunzator in care sa le infig, apoi iau telecomanda din bratul scaunului si o studiez. O gramada de butoane. Cei de la "Business" pe care-i vad asezati comod in fotoliile pat din fata mea au un monitor si butoneaza telecomanda. Ma uit in jurul meu dar nu vad niciun monitor. Cei din spatele meu au fiecare monitor in tetiera scaunului din fata lor. In fata mea nu mai e niciun loc, asa ca ma uit ca vitelul la poarta noua la telecomanda si apas pe "Start", gandindu-ma ca o sa apara si monitorul ala de undeva. Aud ceva muzica in casti, apoi tacere totala. Pun telecomanda la locul ei si ma resemnez. O sa ascult la mp3 player pana se consuma toate cele 5 baterii. Dau sa scot mp3 playerul din buzunarul pantalonilor si privirea imi cade pe manerul scaunului, unde un pic mai jos de portul pentru casti exista un desen care infatiseaza un monitor si niste linii intrerupte cu sageti. Da, ala e. La fel ca un copil care despacheteaza o jucarie ma apuc sa depliez si eu monitorul de sub scaun, il rotesc intr-o pozitie convenabila si scot telecomanda, apoi apas cu incredere pe butonul "Start". Na, asa mai vii de acasa! Colectie de filme, colectie de muzica, colectie de jocuri... sa tot ai cu ce umple 9 ore de zbor! Butonez prin meniul programului multimedia si ma simt ca un copil in mijlocul unui magazin de jucarii. Nu stiu ce sa aleg prima data. In cele din urma aleg niste muzica usoara, fac un playlist si il las sa ruleze in fundal, in timp ce eu continui explorarea mea pe taramul "flight entertainment". Afara se innopteaza, iar eu trag jaluzelele celor doua ferestre in dreptul carora se afla acum locul meu. Gripa pe care am avut-o cu doua saptamani inainte de plecare inca nu si-a spus ultimul cuvant, si cu ajutorul aerului uscat din avion eu consum servetel dupa servetel. Incerc sa dorm, dar nu reusesc decat sa atipesc vreo cinci minute. Deschid ochii exact cand in fata mea isi face aparitia o stewardesa cu masa de seara. Savurez mancarea pe fond muzical si ma gandesc ca iar mi-am facut probleme degeaba, ca n-are ce sa se intample rau, sunt doar gandurile negative ale unei minti obosite si stresate de cativa ani buni incoace.
Tot navigand prin meniul programului multimedia ma hotarasc in sfarsit la un film de actiune al carui titlu promitea mult. Sa vedem: am de ales intre a-l urmari in limba chineza, sau in franceza cu subtitrare in engleza, sau in engleza cu subtitrare in olandeza, sau in spaniola fara subtitrari, sau in germana fara subtitrari. Aleg raul cel mai mic: engleza cu subtitrare in olandeza. Apuc sa vad vreo 10 minute din film cand isi fac aparitia stewardesele. Ma gandesc ca numai ce-am mancat, acum ne dau si supliment? Da de unde... sunt niste formulare in care trebuie sa declaram noi frumos cine suntem, de unde venim, cu ce treburi venim, unde vom sta, pe unde vom merge si cand si cu ce vom pleca din China. Mai mult, trebuie sa furnizam o persoana de contact pe teritoriul chinez, persoana care trebuie sa stie in primele 7 zile unde suntem si ce facem. Beton. Mi-am anulat rezervarea de hotel stiind ca voi locui cu un alt coleg. De unde sa stiu eu adresa exacta de acolo? Tot ce am primit au fost instructiuni cum sa ajung de la aeroport in zona in care voi locui pentru urmatoarele doua luni, o poza a unei carti de vizita a hotelului ales ca punct de reper, pe care scrie in chineza si engleza adresa. Bun, o sa las blank adresa. Aha, vezi sa nu! "In termen de 24 de ore de la intrarea in China sunteti obligat sa va perzentati la politie pentru a declara adresa la care urmeaza sa locuiti. Neprezentarea in termenul de mai sus atrage consecinte legale" "Numai o zi la parnaie in China mi-ar mai lipsi", ma gandesc cu groaza si incep sa injur printre dinti China si sistemul ei de guvernare, dar asta e: nu stiam ca asa regim strict se aplica celor care calatoresc in China. Fiind foarte ocupat cu gripa, pana aproape in ultimul moment, n-am sapat suficient de mult pentru a afla asemenea detalii despre existenta carora, sincer sa fiu, nu aveam habar. Site-ul ambasadei chineze la Bucuresti nu mentiona deloc asa ceva. Cu gandul la cele 4,5 kg de alcool, caut sa-mi amintesc care era cantitatea de alcool permisa la intrarea in China, dar nu-mi mai aduc aminte decat de faptul ca site-ul ambasadei era foarte vechi si probabil facut in Microsoft Frontpage acum sase-sapte ani, dupa cum arata. Pentru un minut intru in panica, gandindu-ma cu cate lucruri sunt in neregula. (Nu stiam ca mai era un amanunt important pentru care m-am agitat degeaba, dar pe asta aveam sa-l aflu in alt moment nepotrivit si, desigur, generator de panica.) Caut pe doamna care merge si ea la Shanghai si o intreb daca a mai completat asa ceva si daca a scris la toate rubricile. Desigur ca da, la ambele intrebari. Ii expun situatia mea, ma priveste compatimitor si da din umeri. Sa recapitulam un pic: merg pentru prima oara in China; pana in ultimul moment o gripa s-a tinut scai de mine; nu stiu unde voi locui in China; trebuie sa declar in 24 de ore unde locuiesc, si colac peste pupaza trebuie sa predau formularul respectiv la vama, adica in incinta aeroportului. Gandul acesta ma urmareste si nu-mi da pace sa ma uit la film, nici sa dorm (oricum nu pot sa dorm pe avion) desi sunt nedormit de aproape o zi.
Cum am ajuns in China (partea a 3-a)
Posted on Tuesday, March 9. 2010 at 03:28
Ajuns in Bucuresti pe aeroport imi amintesc ca tata m-a batut la cap sa ma barbieresc dar n-am mai avut nici timp nici rabdare sa-mi desfac bagajul si sa ajung la trusa in care am inghesuit aparatul de ras, spuma si alte alea. Ok, hai sa rezolv problema, imi zic, in timp ce ma indrept spre supermarketul din incinta aeroportului. Cumpar cele necesare, printre care niste aparate de ras de unica folosinta (mare greseala am facut) si ma indrept spre toaleta, unde cu rucsacul in spate ma apuc sa ma barbieresc. Toate decurg normal pana cand ma apuc sa dau barba jos si realizez ca moaca mea nu suporta alte lame decat Mach3. M-am umplut de sange si de data asta nici nu se opreste. Toata fata ma ustura, e stacojie de la iritatie si rosie de sange. Pierd aproape o ora doctoricindu-ma si injurand ca la usa cortului. Spuma si aparatele de ras: 25 de lei. Crema cu care am incercat sa-mi vindec taieturile: 28 de lei. Moaca farmacistei care m-a vazut taiat: priceless.
Nimeresc pana la urma si poarta la care trebuie sa fac imbarcarea pentru Amsterdam, si iata-ma cu o ora si jumatate la dispozitie de pierdut, asa ca ma chiorasc prin duty-free, doar asa, de chestie.
Intre timp natura isi cere drepturile cu insistenta si caut o toaleta dar surpriza, se face curatenie. Bun, astept. Trece jumatate de ora si treaba devine tot mai presanta asa ca revin la toaleta si da, se face curatenie, accesul interzis. Imi bag picioarele, interzis sau nu, eu trebuie sa fac pipi, asa ca dau buzna in toaleta, trec pe langa chiuvete si ajung in fata pisoarului, desfac fermoarul si... "N-ati vazut semnul din usa?! Scrie clar ca e curatenie si n-aveti voie sa intrati!" Da, e tanti care a pus semnul ala acolo, e inarmata cu un mop, o galeata si doua manusi galbene. Zambesc si ma scuz: "Am vazut, dar daca natura isi cere drepturile, ce sa fac? Ma scuzati, dar chiar nu mai puteam sa ma tin." Tanti rade si imi zice "Acum lasati, nu-i nimic..." Ies afara si continui dupa ce plecati", apoi iasa iar eu imi vad linistit de treaba si ies cu cateva zeci de grame mai usor, ca sa ma indrept spre poarta 6.
Dupa alta jumatate de ora de vegetat pe scaunul incomod al salii de asteptare decid ca e vremea sa ma asez la coada pentru imbarcare. Lunga coada si parca nu avansam deloc. Ma uit pe afisaj, "Closed". Ma uit la ceas, 10:15. Ca sa vezi, e ora imbarcarii si noi stam degeaba!... Mai trec 15 minute. Coada nu s-a subtiat deloc. Deja incep sa imi pun intrebari si la fel fac ceilalti pasageri. O doamna se ingrijoreaza de faptul ca ar putea pierde legatura spre New York, asa ca merge sa discute cu angajatii Tarom care ne tin pe loc. Eu imi fac griji de legatura spre Shanghai, asa ca urmez exemplul doamnei. De parca intarzierile ar fi ceva absolut normal, mi se spune cu cel mai mare calm ca "inca nu e gata avionul", desi avionul era deja la poarta cand eu pierdeam vremea prin duty-free. In fine, ne imbarcam, incepem rulajul iar eu privesc pe geam si vad zapada pe aripi si pe motor. "Hait", gandesc repede, "astia o sa mai piarda ceva timp si cu degivrarea". Nici nu imi termin bine gandul ca din PA se aude vocea capitanului: "Doamnelor si domnilor, datorita procedurii de degivrare a aeronavei suntem nevoiti sa amanam decolarea cu cateva minute". Un murmur strabate avionul de la "Business" pana in coada avionului. Intre timp vorbesc cu vecina de scaun. Ca si la cursa pana la Bucuresti, intre mine si vecina de scaun exista un loc liber. Ea se ingrijoreaza ca pierde cursa spre Miami. Vorbim de calatorii, de vreme, de avioane, de America, de China, de Romania, numai sa treaca timpul. La ora 11:30 degivrarea se incheie si suntem al doilea avion la decolare, dupa un MD-80 sau ceva asemanator.
Mai privesc un pic pe geam, apoi atipesc. Ma trezesc la timp pentru masa. Era si cazul, e aproape ora 12:30. Mananc si inapoi la somn. Dorm cu intermitenta si la un moment dat o intreb pe o insotitoare de bord daca o sa ajungem la timp ca sa prind cursa de Shanghai. Odata cu mine isi manifesta ingrijorarea si o doamna care ocupa locul din fata mea. Si ea merge la Shanghai. Dupa ce poarta o discutie cu capitanul, insotitoarea de bord revine si ne spune ca vom ajunge la timp si daca nu ajungem cu foarte mare intarziere o sa fim asteptati. Acum dorm linistit. Ma uit pe geam si mai vad vreo patru avioane. Abia acum imi dau seama cat de repede zburam, dupa viteza pe care o au celelalte. Dispar repede din vedere lasand in urma doar darele de condensare de la motoare. Trag jaluzeaua si dorm din nou cu intermitenta. La un moment dat, ma trezeste vocea pilotului: "Doamnelor si domnilor in 20 de minute vom ateriza pe aeroportul din Amsterdam". Ne pregatim de aterizare.
Dupa un rulaj scurt ajungem si la terminal. Doamna care merge la Shanghai ma intreaba daca stiu pe unde sa ajung la poarta de imbarcare. Ii spun ca e prima oara cand merg la Shanghai asa ca nu stiu. Noroc ca ea stie, a mai fost pana acum. Din mers discutam diverse. Mult am mers si tot nu gasim poarta. Nici macar un indicator n-am vazut. Intrebam un functionar al aeroportului care ne indica directia, ba mai mult ne spune si ca s-a schimbat poarta de imbarcare spre Shanghai si ne indica drumul spre noua poarta. Imi aduc aminte de faptul ca trebuie sa scot niste bani si ii spun noii mele tovarase de calatorie ca trebuie neaparat sa gasesc un ATM. Imi spune ca ar fi indicat ca prima data sa gasim poarta. Sunt de acord si continuam sa privim dupa semne. Pauza. Niciun semn. Intreb o insotitoare de bord de la KLM care vine in viteza din spatele nostru si imi raspunde "Just follow the yellow signs all the way". Aha. Pana la urma gasim si poarta. E plin de chinezi. O las pe doamna sa stea la coada pentru imbarcare iar eu pornesc in aventura cautarii ATM-ului, pe care il gasesc surprinzator de aproape si surprinzator de liber. Tastez codul PIN si ma rog sa fie cel pe care-l stiam. Da, ala e. Acum am si bani. In trecere imi cumpar si un mp3 player, nestiind ca o sa am program de filme si muzica la bord, dar asa cum aveam sa constat mai tarziu imi lasasem USB stick-ul acasa si cei 2GB ai playerului mi-au servit de minune.
Ma asez si eu la coada imensa pentru imbarcare. Coada e pe masura avionului: B747-400. Un jumbo jet. Doamna care merge la Shanghai e in primele locuri din coada, ma vede si ma intreaba prin semne daca am rezolvat. Ii fac un semn de OK, imi raspunde si ea, apoi se intoarce si asteapta. Chinezii de la coada se inghesuie si fac galagie iar insotitoarele de bord sunt nevoite sa intervina ca sa readuca disciplina si linistea. Prezint pasaportul si biletul. Olandezul de la ghiseu tasteaza ceva date de pe bilet, apoi de pe pasaport, apoi se incrunta si ma trimite la alt ghiseu. Olandeza de acolo tasteaza ceva date de pe bilet, apoi de pe pasaport, apoi ma trimite la alt ghiseu. De acolo sunt trimis la primul olandez care ma trimite din nou la al doilea ghiseu, de unde in sfarsit pot sa merg sa-mi dau jos cureaua, ceasul, sa scot laptopul din rucsac si sa trec prin detectorul de metale fara ca acesta sa faca galagie.
Ma echipez din nou si ma indrept spre pasarela de imbarcare. Aici e mai complicat, drumurile se despart in trei la un moment dat. Ma uit pe bilet si vad ca am locul undeva spre partea din spate a avionului asa ca ma duc spre a treia ramificatie a pasarelei. Intru si ma trezesc in mijlocul unei populatii de chinezi. Asta n-ar fi nimic dar e plin de prunci care urla, ceea ce imi da un sentiment de deja-vu, si instantaneu imi aduc aminte de o inghesuiala asemanatoare de pe tren pe cand eram student. Absolut toate locurile sunt ocupate, inclusiv cel inscris pe biletul meu. Da, astea mi se intampla numai mie. Confuz, ma uit ba la bilet, ba la numerotarea locului, ba la chinezul care sta acolo. Din incurcatura ma scoate o insotitoare de bord care imi cere biletul, se uita la bilet, apoi la numerotarea locului, apoi la chinez, apoi la mine si imi spune "yeah, obviously there's been a mistake, they've duplicated the place. Follow me please" O urmez si cand ajungem in dreptul bucatariei ne oprim si imi spune "Wait here please. You might be better off alone, I'll see what I can do" si dispare. Astept. La un moment dat simt o atingere pe umar, ma intorc si o zaresc pe doamna care merge la Shanghai. Zambesc. Ma intreaba ce s-a intamplat. Ii spun si ei toata tarasenia, imi spune ca e nasol dar sigur imi vor da un loc mai bun, ceea ce avea sa se si intample.
Cum am ajuns in China (partea a 2-a)
Posted on Tuesday, February 23. 2010 at 09:09
In timp ce imi iau inapoi cureaua, ceasul, telefonul, laptopul si haina zaresc un abtibild cunoscut pe alt laptop care apare pe banda. Hopaaa, colegi... intru repede in vorba, aflu destinatia, departamentul, intreb de o cunostiinta care lucreaza tot acolo, mai schimbam doua vorbe apoi apare alt coleg al colegului si cei doi se lanseaza intr-o conversatie lasandu-ma sa privesc in jurul meu, ca altceva n-aveam ce sa fac. Ma uit la oamenii care apar in sala de asteptare: profesori, oameni de afaceri, studenti, apoi alti ingineri, cel putin asta concluzionez eu privindu-i. Atentia imi e atrasa apoi de vecina de banca, aflata la doua scaune distanta de mine. Citeste o carte - nu vad exact ce, desi sunt curios ce o fi citind, mai ales ca e singura de acolo care se indeletniceste cu "sportul" asta. In timp ce o admir din profil, se opreste din citit pentru a vorbi foarte bucuroasa cu cineva care a recunoscut-o in marea de oameni, apoi se cufunda din nou in lectura, iar eu ma uit in alta parte. Excesele sunt daunatoare, dar ce e frumos e frumos si dupa ce arunc o privire prin sala ma reintorc cu privirea la ea. Ce o fi citind? Unde s-o fi ducand? In fine, imbarcarea. Ne-am strans de-un avion plin :) Cum sunt in spatele autobuzului am vedere directa la cabina pilotilor de pe avionul Wizzair (B737 daca imi dau bine seama), unde tocmai se termina imbarcarea si incerc sa-mi imaginez pregatirile pentru decolare, conversatia cu turnul de control... iar in timpul asta ajungem la A318-le care ne va duce la Bucuresti.
Iesim din autobuz in plin frig. Vantul bate suficient de tare incat sa ma faca sa-mi trag gluga pe cap. Urcam incet. Privesc pe geam in cabina pilotilor: verifica o lista si apasa niste butoane de pe panoul din tavan. Ajung in cabina, imi gasesc locul, dar nu mai am loc de bagaj asa ca il pun sub scaunul dinaintea mea. Am loc la fereastra si privesc afara. Vad motorul si o parte din aripa, gheata de pe motor si de pe aripa si imi amintesc accidentul cursei 90 Air Florida din 1982, cand capitanul a decolat prea tarziu dupa degivrare si a ajuns in Potomac. Gandul imi este intrerupt de miscarea scaunelor, asa ca ma intorc la dreapta si cu surprindere zaresc vecina de banca din sala de asteptare. "Buna ziua" imi spune zambind si tremurand de frig. Dupa uimirea de o secunda ii raspund la salut si cred ca zambesc si eu, apoi ma intorc si privesc afara: imbarcarea s-a incheiat. Intre mine si vecina mea nu s-a mai asezat nimeni. O intreb: "Nu sta nimeni aici?". "Se pare ca nu", raspunde ea si isi aseaza poseta pe scaunul dintre noi. Imi asez si eu haina pe care o am in mana pe partea de scaun de catre mine, timp in care ea inchide ochii si ma gandesc ca o sa doarma tot zborul. Inca tremura de frig. E normal, e imbracata cu o fusta destul de scurta, de sub care picioarele lungi se termina in niste cizme pana un pic mai jos de genunchi. "Reumatismul te mananca", ma gandesc eu. Pentru ca e cu ochii inchisi o privesc din nou, de data asta mai cu atentie. Are o fata de copil, cu un nas usor carn, parul lung si negru, are un singur inel pe degetul din mijloc al mainii drepte. E mai inalta decat mine, dupa cum arata sigur a facut ceva sport. Cred ca are cel mult 30 de ani, daca nu cumva o fi chiar mai tanara decat mine. Oricum, arata foarte bine. "Cabin crew prepare for takeoff" se aude vocea capitanului prin PA si dupa catva timp incepem rulajul pe pista pentru decolare, momentul meu favorit din calatorie. Zambesc in barba cand simt acceleratia, apoi inghit de cateva ori in sec pentru a-mi desfunda urechile. Urcam, si urcam, si urcam... Luminile de decolare au ramas aprinse si carcasa motorului e luminata incat pot citi toate inscriptiile de pe ea. Ma intorc spre vecina de calatorie si o suprind cascand. Zambesc si deschid conversatia: "E greu de dimineata...". Aflu ca e jurist, merge la Bucuresti si se intoarce seara. Ea afla ca sunt inginer si merg in China. Povestim despre calatorii. Intre timp primim cate un baton de ciocolata caruia eu ii fac vant in rucsac. Mai privesc un pic pe geam, vad Carpatii scufundati in lumina albastra a zorilor si strapunsi pe ici pe colo de luminile vreunei asezari omenesti. In rest, totul e alb-negru. Ne pregatim de aterizare. Coboram prin nori, apoi atingem pista in mijlocul unei cete dense de nu vezi la 50 de metri. Zapada are jumatate de metru, ici-colo pista e acoperita de gheata si noi stam. In avion lumea se foieste, se aud telefoanele mobile sunand, oamenii scriind mesaje si deodata vuietul motoarelor creste, iar avionul se pune din nou in miscare. O masina il ghideaza pe pista pana cand ajungem in dreptul terminalului unde ne asteapta autobuzele. Imi iau ramas bun de la vecina de calatorie, ne zambim si ne despartim.
Cum am ajuns in China (partea 1)
Posted on Tuesday, February 23. 2010 at 08:36
4:00. Sunetul unei sirene de pompieri invadeaza camera si tresar din somn. Realizez ca e alarma telefonului si o opresc pe ghicite. In doi ani de cand am telefonul asta am invatat cum sa opresc alarmele si sa ma intorc pe partea cealalta ca sa-mi continui somnul. Azi nu mai pot sa mai dorm. La 6:30 avionul decoleaza si ar fi bine sa fiu la bord. Caut intrerupatorul veiozei de pe noptiera, il apas si nimic. Mai incerc o data: click... click si nimic! Asta ar mai lipsi, sa nu fie curent! Privesc catre intrerupatorul din perete si vad lumina portocalie: e-n regula, este curent. Pornesc spre baie, ma dor oasele, capul, si parca n-am dormit deloc. Ma uit din nou la ceas: 4:10. Intre timp apare si tata din cealalta camera: "Te-ai trezit?". Mormai un "Neatza, tata". Tata, venit ieri ca sa-mi salveze masina de la a sta degeaba urmatoarele doua luni, imi aminteste de ce m-am trezit asa devreme: "Na, hai, ca la 5 vine taxiul". Nu mai e timp de pierdut, asa ca ma imbrac, imi fac curaj si dau drumul la apa, e rece ca gheata (doar in tara e cod galben de viscol) si ma trezesc. Dau cu ochii de bagajele din hol, asa cum le lasasem aseara si fac repede un inventar mental a ceea ce as mai avea de luat, dar nu gasesc nimic suplimentar. Deschid frigiderul si extrag patru cremvursti pe care-i arunc intr-un ibric cu apa. Intre timp fac patul si-mi scriu cererea de scoatere de la plata intretinerii pe care am tot amanat-o. Sora-mea, n-am ce sa ce sa-ti fac, o sa o duci tu... Discut cu tata la masa, intre doua imbucaturi din cremvursti si doua pahare cu apa. Beau ca Setila, ragai ca porcul (tata ma priveste dezaprobator, zic "scuzati porcul"), apoi ma echipez de plecare. E ora 4:45. Ultimele verificari: pasaport, asigurare medicala, bilete de avion, bani, card, buletin, bagajul de mana, bagajul de cala, caciula, capul, da, e totul in regula.
Coboram cele patru trepte pana afara si schimbam doar cateva impresii despre frigul de afara, codul galben, zapada de pe aeroportul de la Bucuresti si apare taxiul. Ne luam ramas bun, taximetristul imi ia bagajele si le pune in portbagaj, apoi plecam. Orasul e aproape complet adormit. Trecem pe langa alte cateva taxiuri care asteapta intr-o statie, semafoarele sunt rosii si suntem singura masina care e pe sensul nostru de mers. Din sens opus apar doua masini care opresc si ele la semafor. Dupa nici doua secunde se face verde si ne indreptam spre iesirea din oras, catre aeroport. Taximetristul ma intreaba unde ma duc. "China" ii raspund. "Aha...", raspunde, de parca in fiecare zi ar duce cate zece oameni care pleaca in China :)) Conversatia continua: "Si cat stati?". Nu prea am chef de conversatie, dar evident raspund: "Doua luni". Ne apropiem de aeroport. Traficul e mai animat: masini care vin de la aeroport, masini care merg spre aeroport, oameni care merg la serviciu si asteapta autobuzul sau taxiul. "Cum naiba sa mergi la ora 5 si ceva?" ma gandesc, amintindu-mi ca la ora 5 de obicei dorm de poti sa tragi cu tunul si tot nu ma trezesc, decat eventual pentru a ma intoarce pe partea cealalta. Cu gandul asta ajungem si la aeroport. Parcam in fata cladirii si stam cat sa semnez ca taximetristul si-a facut datoria si a dus incarcatura la aeroport, apoi raman cu bagajele.
Imi pun in spate rucsacul si tarai dupa mine bagajul de cala. Caut usa pe care scrie "Plecari" doar pentru a afla ca intrarea se face pe la "Sosiri", prin urmare sosesc in cladire ca sa plec. Bun si asa. Odata intrat, caut din priviri ghiseul de check in unde ar trebui sa scrie "Tarom", dar nu gasesc asa ceva. 5:25, deci e explicabil. "Check in"-ul incepe cu o ora inainte de decolare, asa ca raman si astept, privind in jur gloata de oameni care se inghesuie fie pe scaune, fie la cele doua ghisee de check in ale WizzAir pentru cursa de Londra. Coada mare pentru cursa de Londra. Cativa conationali etnici isi fac aparitia tot pe la "Sosiri", fara bagaje (probabil vor avea la intoarcere) si se inghesuie la imbarcare. Intre timp se deschide si "check in"-ul pentru Tarom iar lumea formeaza o coada pe care angajatii Tarom probabil o considera prea mare, asa ca mai deschid un ghiseu. Sunt printre primii la marea coada asa ca imi pastrez pozitia si pana termina cei dinaintea mea ma uit imprejur. O pitzipoanca apare tarand dupa ea bagajul de cala in mana dreapta si prietenul in mana stanga. Sau el o taraste pe ea, iar ea taraste bagajul de cala? Din unghiul pe care-l am nu-mi dau seama exact dar nu ma misc. Cei doi schimba pupaturile de rigoare, apoi ea trece pe langa coada de la "check in"-ul Tarom, se opreste in fata cozii (deja pregateam niste mame, pasti si sfinti pentru domnisoara si cred ca nu eram singurul) si intreaba: "cechinul pentru uizeir?" iar raspunsul plictisit al functionarei Tarom nu intarzie sa apara: "unde scrie wizzair...". Zambesc in barba si ajung la rand probabil zambind, caci tanti de acolo schiteaza si ea un zambet dupa care imi spune ca am pus gresit bagajul pe banda: "Nu asa; puneti-l cu manerul in partea de sus". Zambesc si eu si-l mut cu manerul in partea de sus ("Cu verdele-n sus, cu verdele-n sus!"). 16,7 kg. Scazand cele 4,5 kg de alcool sub forma de tuica si vin, rezulta o incarcatura utila de 12,2 kg. Primesc permisele de imbarcare si asigurarea ca bagajul meu va merge direct la destinatie. Mai pierd cateva minute ducandu-ma la toaleta, apoi ma indrept spre imbarcare. Urmeaza controlul de securitate, unde scot cureaua, ceasul, telefonul, laptopul, haina si trec prin detectorul de metale. Liniste...
Back on track
Posted on Thursday, November 26. 2009 at 23:59
It's 2 AM and I can't sleep (it seems to happen quite often lately) so after remembering I still have this blog and finally having a functional operating system on my ancient computer I thought it's time to write.
I ditched Windows XP. My student license for XP got lost with the last disc formatting and since I had already activated Windows twice I downloaded a "lite" version of XP which obviously ended up updating itself with the Windows Genuine Advantage crap. Since the WGA notification pops up quite often and I don't want to spend about $150 on an XP license I downloaded and installed xubuntu 9.10. Welcome back to the world of Open Source! A world in which you get the benefits of 3d video cards if you are lucky enough that the drivers provided by your video card manufacturer get you an usable picture. In my case I ended up using the generic drivers so I kissed the 3d acceleration goodbye since the nVidia drivers turned my monitor into a 1980's black & white TV with "running" picture. I ended up ssh-ing into the machine and killing the display manager process then manually configuring the X server to use the generic driver. In the end I got what I wanted: my desktop up and running for web browsing, email, office, music and videos.
One more thing I finally succeeded to do was to install the OpenVPN server which unfortunately doesn't work as planned. To be more specific, it hangs after the clients disconnects and subsequent connections are not possible anymore. To be investigated... Now I'm going to sleep.