Pamflet epoca de aur

Ah, nostalgici ai Epocii de Aur, acei oameni care privesc înapoi la zilele de „glorie” ale României ceaușiste, când laptele și mierea curgeau — dar numai dacă stăteai la coadă de la 4 dimineața. Ei își amintesc cu drag de „bunul simț” și „ordine”, de parcă toate lipsurile erau un fel de test moral, o modalitate de a ne transforma în niște cetățeni mai buni și mai răbdători. Și dacă stai să îi asculți, ai zice că erai un om cu adevărat valoros doar dacă prindeai o pâine pe cartelă și nu te plângeai! Sau rația lunară de 20 de litri de benzină, care dacă nu-ți ajungea, puteai s-o completezi cu benzină la 25 lei litrul, de la cine circula mai puțin sau de la bișnițari, în timp ce prețul oficial era de 9 lei litrul.

Și cine poate uita grandiosul spectacol de lumină din fiecare bloc de beton gri, unde becul pe scară era o bijuterie rară, iar căldura era un lux? Ah, dar ce frumos era să adormi cu plapuma până la gât, iar dimineața să te speli cu apă rece din lighean, că ori era oprită de ieri și să spui că așa te călește viața! Nu mai găsești așa romantism azi, când ai nesimțiții ăștia de tineri care se plâng dacă temperatura în casă scade sub 22 de grade sau se ia, Doamne ferește, curentul fără ca distribuitorul să anunțe în avans cu o săptămână!

Mergi mai departe, și îți vor spune cu lacrimi în ochi că „atunci toți aveam locuri de muncă!”. Sigur, aveam, doar că și o piatră ar fi primit un loc de muncă la uzină dacă era nevoie. Calitatea era opțională, dar important era să bifăm planul cincinal, că doar viitorul luminos nu se construiește singur! Și ce „mândrie națională” aveai când făceai aceleași trei piese de mobilier din PAL, care arătau la fel în orice apartament din țară, ca o rețetă de uniformizare în masă. Că veni vorba de uniformizare în masă, dacă aveai norocul să poți cumpăra o mașină, trebuia să te mulțumești cu Dacia, pe care o primeai după cinci ani de la momentul plății complete în avans, sau cu un Oltcit pe care îl puteai găsi în magazinele IDMS. Dacă doreai un ARO, ghinion, trebuia să ai pile și mulți bani.

Dar să nu uităm deliciile culinare, acele „bunătăți” care parcă se materializau doar de Crăciun, când reușeai să aduni o masă plină — din provizii păstrate cu sfințenie și pile bine unse. Ah, și cum mai e nostalgia după „salamul de Sibiu” și „carnea de porc de la tata-mare”, că doar atunci nu existau chimicale în mâncare! Sigur, pentru că oricum nu exista mâncare. Nici fructe și legume nu prea erau, că luau calea exportului, de obicei spre URSS, actuala Rusia lui Putin, de unde mulți văd iar că vine lumina. O fi vreo lumină neagră, sau strălucirea rachetelor care explodează parcă tot mai aproape de graniță. Dar divaghez, căci mult-lăudatele fructe și legume de pe vremuri erau “bio”, “fără chimicale”, asta dacă azotatul și DDT-ul pot fi considerate naturale și “bio”.

Dar, hai să le respectăm amintirile… cu condiția să nu uităm de frig, de întuneric, de frica de securitate și de lipsa de libertate. De fapt, cred că nostalgia asta pentru „vremurile bune” ar trebui să fie vindecată rapid… poate cu o excursie la Muzeul Comunismului, să își amintească ce înseamnă cu adevărat „luxul” ceaușist.